Astă-vară

Decembrie-2/12/2016

 Iată că vine și al doilea capitol din minunata mea carte, da, mă laud singur, patetic. Ceva nu foarte interesant de povestit, doar că în ultimele zile mă simt efectiv ca un suflet pierdut, neajutorat, emoțional vorbind. Am început să-mi pierd încrederea în sine, să ajung să mă demoralizez singur, să abordez o stare falsă când sunt cu prietenii apropiați, iar când sunt singur să fiu într-o continuă stare de nervozitate, deprimanță, și așa mai departe.

 De ce spun asta? Probabil că te întrebi, probabil că nu, dar știi deja că voi povestii ce s-a întâmplat recent, cum e de la sine înțeles.

 Păi, totul a început de pe 1 Decembrie, și am să încerc să detaliez cu lux de amănunte. Mă trezisem undeva în jurul orelor 9-10, când mă sunase unul din prietenii mei apropiați să mă cheme în centru. Ca deobicei, i-am trimis mesaj iubitei mele, și am așteptat să răspundă. Am plecat în oraș, și în continuare nici un răspuns. Am sunat-o de vreo două ori, dacă nu mă înșel. Undeva pe la 12, mi-a trimis mesaj, iar eu, normal, am întrebat-o ce făcuse, pentru ca fusesem îngrijorat ca dracu. Telefonul ei era descărcat, aparent. Eu crezusem că a venit în oraș cu parinții ei, și n-a avut unde să-și bage telefonul la încărcat, mă rog. Totul a mers bine pe parcursul zilei, știu că pe undeva pe la 17 m-am dus cu prietenul ăsta al meu la un altul, la terasă, cu iubita ăluia. Ei aveau țigări, eu știam că ea nu mă lasă să fumez, dar am inceput cu rahaturi de glume în genul, pentru că ăla de la terasă îmi dăduse un pachet întreg de țigări, și na, făceam glume. Ea a luat-o în serios, și a fost gen, "dacă te oftici așa mult pentru ele, fumează și gata, nu mai deschidem subiectul". Am zis okay, se supărase, cum și eu o făcusem, și până la urmă am apucat să fumez câteva țigări, la nervi.

 După asta urmează partea interesantă, în seara aia am avut un scandal monstru, eram nervos ca dracu, și ii spusesem să ne calmam, sau așa ceva. Nu mi-a mai scris pana pe la 1:04, da, îmi aduc bine aminte ora, de ce? Pentru că atunci s-a despărțit de mine, printr-un mesaj în care îmi explica în detaliu că ea nu mai poate continua. Am cedat nervos, am ajuns să-mi fac un semn în frunte de la nervii pe care îi aveam la momentul respectiv, că am apucat să dau cu capul în față, iar pe negură nu realizasem că am dat cu capul în rama ușii, credeam ca lovesc rahatul ăla de perdea. Mă rog, pe la 1:20 am ajuns să merg la Celei, un cartier la vreo 2km de casa mea, cu bicicleta pe pană, ca să-mi iau țigările de la iubita ăluia. Rămăseseră la ea. La întoarcere, l-am sunat pe prietenul cu care ieșisem in oraș de 1 Decembrie, și m-am descărcat, omul ăla a stat cu mine în telefon de la 1:40, până la 3, când am revenit acasă. Îmi lăsasem bicicleta acasă, și plecasem în oraș. Mi-am luat vreo trei beri, o cafea, și stăteam la gara, recitind cu lacrimi în ochi, precum prima dată mesajul ei.

 În dimineața următoare am început să vorbim, ne certam pe tema aia de vreo oră, când am spus că nu mai pot, nu era vorba de relație, era vorba de ea, și de faptul ca nu accepta că ea e mai bună de atât, și că nu merită nimic, oricum, am continuat să vorbim, i-am spus că nu renunț la ea, și că voi fii aici până când ea consideră ca o să putem avea o relație din nou. Nu-mi stă în caracter să mă duc la alta, că nu-mi mai merge cu actuala. Nu, o iubesc, dracu, și aș fii prost să renunț la ea, după câte momente minunate am avut în două luni. Și în ziua de astăzi vorbim, 5/12/2016, și în continuare mă simt efectiv ca p*la. Mă simt că nu pot face nimic în privința asta, dar incerc pe cât pot de mult să rămân tare pe poziție, și să îi fiu alături, indiferent că eu sunt bine, sau nu, contează ca ei sa îi fie bine. Ea are mai multă nevoie de suport emoțional acum, mai mult ca oricând.

 Ce-i drept, în primele zile ne certam pentru ca se nimerea să facă fix inversul unor lucruri cu care nu eram de acord, și îmi ieșeam din minți. Era indiferentă cu mine, și încă e, mă macină, mă distruge, dar strâng din dinți și merg în continuare în dreapta ei. Faptul ca de la a avea grijă de mine, a ajuns la cu aproximatie indiferență, nu-mi convine, normal, și că nu mă lasă să o ajut la fel de mult ca înainte, dar totuși, înțeleg că trece prin momente grele, mi-a spus că i s-a întâmplat ceva, dar nu și ce. Ajunsesem într-o seară să ne certăm urât pe tema asta, ajunsesem să fac lucruri pe care nu i le-aș fi făcut ei. Și după ce am realizat, am început să mă urăsc pe mine insumi. Să mă urăsc că în momentul ăla eram ca unul dintre ratații care și-au bătut joc de ea. Adormisem undeva prin zorii dimineții, cred. Nu știam de capul meu, mereu stăteam cu frica că ea nu-mi va mai vorbii.

 În ziua următoare nu i-am scris până după-masa, când i-am spus pe față că am fost un nemernic, și că îmi pare rău. M-a înțeles, și mi-a spus că vrea niste timp, și că nu știe ce vrea. Vorbim zilnic, și acum două zile i-am spus sincer dacă vrea să mai punem ceva aici, pentru că nu m-am dedicat atât ca să renunț la ea. Totuși, indiferența ei în unele cazuri mă omoară. Am ajuns la un comun acord, să lăsăm timpul să treacă, și să vedem dacă va mai merge. Credeți că mi-e ușor? Deloc. Credeți ca nu mi-e dor s-o alint, și să-i spun c-o iubesc? Îmi e, nespus de mult. Dar nu pot, pentru că se va supăra dacă o fac. Îmi e dor de momentele romantice, de momentele când glumeam ca un cuplu, când făceam miștouri perverse, îmi lipsește iubita mea, dar n-am decât să sper că iși va revenii, și n-o las să treacă singură prin asta. I-am spus că sunt lângă ea la bine și la greu, și asa va fii. Nu mă rup de ea, ar însemna să mă rup de propriul suflet. Chiar dacă ea îmi spunea că fericirea e doar o iluzie, nu-mi pasă, prefer să am iluzia fericirii alături de ea, decât să mă înec în amarul singurătății.

 De atunci adorm în fiecare seara pe la 00-1:00, chiar dacă noi spunem că ne culcăm la 22. Stau și mă gândesc cu frică-n vene, dacă o pierd? Dacă se va detașa de mine și mă va lăsa? Asta e tot ce-mi trece prin cap seară de seară. Nu mă simt în stare să fac ceva fără ca ei sa îi cer părerea, cum o făceam, dar acum am luat-o mai moale, nu vreau să o fac să se simtă incomod, dar în capul meu, încă număr zilele relației noastre, 69. Încă sper să-mi mai acorde o șansă, și să îi pot arăta și partea plină a paharului din viața ei, pentru că ea vede doar golul, și mă doare, mă doare tare când o văd așa. Dar n-am decât să îi fiu alături, pentru că altfel nu mă lasă sufletul. Știu că vei citi, și vreau să știi că sentimentele mele nu vor dispărea atâta vreme cât tu ești aici. Sunt bleg, sunt încăpățânat, dar te iubesc, și nu vreau să te pierd. Nu îmi dau sufletul la gunoi pentru că acum trecem printr-o perioadă mai grea, și nici n-o voi face vreodată.

 Știu că nici tu nu vrei asta, dar nu înseamnă că trebuie să te prefaci că nu-ți pasă așa de mult, pentru că nu mă vei îndepărta prin asta.