Aș fi vrut să-l mai văd măcar o dată, să-i spun cât de mult îl iubesc, să îl privesc în ochii ăia albaștrii și să mă pierd în ei. Erau atât de frumoși, nu mă săturam să-i privesc. Îmi lipsește și dorul mă omoară, nu pot să accept că l-am pierdut, nu pot...
Înainte mi se părea banală fraza "într-o clipă poți pierde totul", dar acum o simt pe pielea mea, simt cum ard prin interior, cum durerea mă sfâșie și nu pot să fac nimic. Mă simt inutilă, singură, fără sufletul meu, fără inima mea, a luat cu el totul atunci când a plecat.
Astăzi se fac două luni de când a fost declarat mort, nu știu când au trecut, parcă ieri priveam știrile cu titlul "Avionul miliadarului Hugo Stone s-a prăbușit pe insula Thormanby" și simțeam cum rămân fără aer. La început nu am crezut dar la câteva minute m-au sunat cei de la compania aeriană să-mi confirme tragica veste.
Urăsc această zi, trebuie să fiu prezentă la citirea testamentului atât eu cât și mama și sora lui. Nu vreau să merg, e ultima dovadă că este mort și nu se întoarce, dar nu am de ales... soacra mea, cea care a fost alături de mine și m-a păzit nopți la rând a insistat, crede că asta este dorința lui...
Mă privesc în oglindă și tot ce văd este o imagine tristă, femeia de altădată a dispărut, acum cearcănele și-au făcut loc sub ochii mei, vârful nasului îmi este roșu de la plâns, până și buzele parcă-mi sunt umflate. Îmi dau cu fond de ten să maschez puțin imperfecțiunile și-mi prind părul într-o coadă. Este timpul să plec, să-mi înfrunt viața, m-am ascuns în casă câteva săptămâni bune și nici acum nu as fi ieșit dacă nu insista Otilia, dar știu că are dreptate, este timpul să ies din carapace.
– Doamna Stone, șoferul vă așteaptă, Mary mă scoate din transă, am început să mă pierd din ce în ce mai mult în gânduri, sunt prezentă fizic dar mintea îmi zboară doar la el. Întorc capul spre ea și cu un zâmbet mai mult forțat îi răspund:
– Mulțumesc Mary, poți să te retragi.
Cu pași mărunți mă îndrept spre biroul avocatului, mă opresc în fața ușii și trag aer în piept, este timpul să intru. Apăs pe clanță și pășesc timid în încăpere. Văd privirile îngrijorate ale Otiliei și Selenei, probabil se tem să nu fac alt atac de panică,să încep să plâng, dar nu, de astăzi sunt puternică!
– Bună ziua, doamna Stone, vă rog luați loc, spune avocatul arătând spre scaunul de lângă Selena.
– Bună ziua, puteți începe.
– Am să-l citesc cu voce tare dar o să vă dau câte un exemplar și vouă. "Eu, Hugo Stone, declar că aceasta este ultima mea dorință și testamentul meu. Las soției mele, Eva Stone, toate acțiunile companiei de publicitate, 60% din acțiunile bijuteriei Stone, restul împărțindu-se egal între mama și sora mea. Apartamentul din Manhattan îi rămâne Selenei iar casa mamei mele. Restul bunurilor enumerate mai jos rămânându-i scumpei mele soții.
Fac acest testament în deplină și liberă capacitate de dispoziție ."
Am rămas blocată, soțul meu mi-a lăsat aproape toată averea. Simt cum mă cuprinde un fior, lacrimile încep să curgă, inima îmi bate de parcă vrea să iasă, o simt pe Otilia cum încearcă să mă calmeze, dar nu pot să mă controlez, as da toți banii ăștia să îl am pe el. Mă simt amețită, senzația de rău este din ce în ce mai mare, până văd negru, totul a dispărut, doar niște voci se mai aud vag.
Deschid ochii dar nu disting prea multe, vederea încă îmi este încețoșată, doar o aud pe Otilia cum mă întreabă dacă sunt bine. Îmi revin, mă uit în jur și observ că sunt într-un salon, mai precis într-un spital.
– Ce s-a întâmplat? mă îngrijorează Otilia, are lacrimi în ochi și cu greu se abține să nu plângă.
– Nimic scumpa mea, trebuie să te odihnești, îmi spune mângâindu-mi părul.
– Otilia te cunosc foarte bine, ce s-a întâmplat?deja se simte o tensiune în vocea mea, ceva se întâmplă, Otilia are un comportament ciudat, vroiam să o mai întreb încă o dată dar ne întrerupe doctorița cu o întrebare ce mi-a pus capac.
– Ce face tânăra mămică? mă întreabă doamna doctora cu un zâmbet larg pe buze.
Mă sprijin în coate și mă uit ba la ea ba la Otilia, în timp ce doctora nu-și mai stăpânea zâmbetul soacra mea a clacat și a început să plângă.
– Cum ați spus? Mămică? am lacrimi în ochi, îmi scutur capul de parcă nu am auzit bine și mă uit în ochii doctoriței.
– Da, draga mea, ești însărcinată în două luni jumătate.
– Este imposibil, murmur eu.
– Analizele așa spun, ați calculat când ați avut ultima menstruație? și boom, cu toată agitația și toate problemele am uitat, nu am mai băgat de seamă. Doamna doctor are dreptate, sunt însărcinată și singură, iubirea mea este printre îngeri. Încep să plâng dar îmbrățisarea Otiliei îmi aduce liniștea, mă sărută pe frunte și îmi spune că totul o sa fie bine.
Din fericire nu a trebuit să rămân la spital, mi-au dat drumul acasă. Mă pun în pat și iau poza cu mine și Hugo de la nuntă, mă uit la ea minute în șir, o mângâi și o strâng la pieptul meu. Sunt însărcinată, în pântecul meu crește rodul iubirii noastre. Încep să clipesc lent, pesemne că oboseală mă ajunge din urmă. Mă învelesc cu o pătură și încerc să adorm.
"–Tati,tati, nu mă prinzi!
– Ha!Ha!Ha! Te-am prins junior. Ce urmează acum?
– Ce, ce, ce?
– O repriză de gâdilat.
–Nuuuu, mami ajutor, tati mă gâdilă.
– Imediat vin scumpule, hai să-l gâdilam noi pe tati, vrei?
– Daaaaa."
Tresar și mă trezesc cu lacrimi în ochi, a fost cel mai frumos vis, mă simțeam de parcă era real. Ies în balcon și mă uit spre cer, acolo unde e și Hugo, strâng balustrada cu putere și încep să plâng necontrolat, de ce a plecat? De ce acum? O să avem un bebeluș și el nu o să fie aici să-l vadă și să-l ocrotească . Inima îmi bate din ce în ce mai tare și cu o ultimă putere strig spre cer "dă-mi-l înapoi, nu pot să trăiesc fără el" și mă las în jos, pe podeaua rece a balconului, mă țin de genunchi și mă clatin plângând. Am clacat, pentru a nu știu câta oară am clacat. Simt două brațe calde cum mă cuprind și mă ridică, văd în ceață doi ochi albaștrii, încerc să spun ceva dar persoana nu mă lasă, mă pune pe pat și ochii mi se închid automat dar imaginea acelor ochi îmi rămâne tipărită în minte.
