Viata mea...si dincolo de asta

"Nu-mi faceti rau!"

Cum eu si familia mergeam acum la biserica in fiecare duminica, am inceput si eu sa stiu mai multe lucruri despre Dumnezeu si despre cele rele. Parintii mei incepeau deja sa aiba asteptari de la mine. Ma puneau sa fiu atenta la cum ma comport, sa fiu un exemplu pentru alti copii, sa arat ca sunt un crestin, sa vorbesc cu altii despre Dumnezeu. Ei bine, nu stiu cat de mult am ascultat sau nu de indemnurile lor, dar stiu ca atunci cand mi se ivea ocazia ma blocam.
Nu eram eu genul care sa vorbeasca, eram mai timida. Dar nu as fi putut vorbi despre Dumnezeu cu persoana cu care aveam fantezii in cap. Era foarte nepotrivit.

Ce ar fi spus totusi parintii mei daca ar fi aflat despre viata mea amoroasa si imaginatia mea de "om mare"? Vorba preferata a lui mama era: "Ce sunt cu treburile astea? De asta iti arde tie acuma? Inceteaza sau schimbam foaia!"
Cum era sa-i zic ei ceva, cand stiam ca doar voi avea de suferit? Nu o minteam, doar ca nu-i spuneam tot adevarul.

Povestirile de la grupa de copii despre Dumnezeu care-l invinge pe satana mi se pareau foarte interesante. Dar din nu stiu ce motiv ma simteam parca mai atrasa de partea negativa a povestii, cea intunecata. Am inceput din nou sa-mi pun imaginatia la treaba. Cautam tot felul de informatii pe internet despre satana si oamenii lui. Am gasit informatii despre o asa-numita "comunitate satanica" si am fost curioasa. M-am uitat ce fac ei acolo. Am vazut videouri. Am citit articole. Ba mai mult, am inceput sa fac cum scria acolo...
Spre exemplu, vedeam scris ca satanistii isi beau sangele in cinstea lui satan. Astfel, atunci cand ma loveam sau ma zgariam, complet neintentionat, puneam si eu limba pe sange sa vad cum e, si ma gandeam in mod constant la actul de cinste pe care l-as putea inchina diavolului.
Apoi, ca sa ma asigur ca el era prezent, ii ceream semne. Cum ar fi sa miste un obiect sau sa adie vantul mai ciudat. Toate semnele de implineau. Vorbeam cu el, si el imi raspunde. Cand am crescut am considerat ca diavolul raspunde la rugaciuni mai degraba decat Dumnezeu...
Terifiant, nu? Si aveam 9 ani...

Interesul meu pentru satana si oamenii lui era, desigur, trecator. Un alt eveniment ciudat s-a intamplat la 10 sau 11 ani (va rog sa ma scuzati, m-am zbatut mult sa imi amintesc exact anul, dar pur si simplu nu am reusit. Era 2010 sau 2011, deci aveam ori 10, ori 11 ani.).
Eram pe atunci foarte bolnava. Imi amintesc ca era duminica. Aveam febra mare, catre 41 de grade Celsius. Parintii mei si sora mea erau plecati la biserica. Pe mine m-au lasat singura acasa.
Ascultam muzica mea preferata, crestina, in timp ce simteam ca nu mai pot respira. Am crezut ca viata mea se va sfarsi la cei 10 (11) ani ai mei. M-am rugat atunci ca Dumnezeu sa ma ierte pentru toate greselile si i-am promis ca nu o sa mai fac rau. Simteam ca mor si voiam sa am certitudinea ca voi ajunge in Rai. Stateam intinsa in pat, cu patura pana la gat, sorbind din ultimele momente pe care credeam ca le mai am.
Imi amintesc ca am inchis ochii. Apoi i-am deschis, si am vazut pe tavan o lumina. Stiam ca nu era de la bec, pentru ca becul era cativa centimetri mai departe. Nu, lumina aceasta era mai luminoasa chiar si decat becul. In lumina am vazut un fel de cetate de aur imprejmuita cu o poarta mare si un zid tot din aur. Stiam ca acela e Raiul. Oare Dumnezeu sa-mi fi ascultat rugaciunea si sa-mi fi aratat locul in care credeam ca urmeaza sa merg curand? Nu pot sti... Tot ce stiu e ca lumina a disparut iar eu mi-am deschis ochii ca si cum imi erau inchisi. Dar ce am vazut, am vazut clar, cu ochi limpezi.
I-am inchis din nou. De data aceasta am vazut altceva. Nu mai era la fel de placut ca si prima data. De fapt, era de-a dreptul infricosator. Ma cutremuram. Si stiam ca nu era din cauza febrei...
Am vazut niste fiinte negre, una mai urata ca cealalta. Erau la usa de la camera mea si se apropiau spre patul meu cu pasi aproape repezi. Ma simteam asa neajutorata. Aproape ca am strigat "Nu! Va rog, nu-mi faceti rau!" dar nu era nimeni sa ma auda. Erau foaete aproape si eu eram foarte speriata. Plangeam... Apoi am deschis din nou ochii ca si cum ar fi fost inchisi, si cei 3 oameni negri disparusera. Si tocmai cand mai aveau cativa centimetri si se aplecau sa ma atinga... Am vazut din nou lumina cu poarta cea de aur din tavan. Era ca si un fel de asigurare ca totul este in regula si ca eram in siguranta. Am inceput apoi sa ma simt mai bine...
Niciodata nu am uitat experienta asta. Am povestit-o atunci parintilor, dar nu m-au crezut. Pe masura ce anii treceau si ei invatau mai multe despre lumea spirituala au inceput sa credea tot ce le spusesem. Pentru mine era greu sa inteleg ce s-a intamplat. Eram confuza. De ce am vazut ceea ce semana cu Raiul, apoi oamenii in negru care ar putea reprezenta moartea si pe diavol, apoi din nou Raiul ca o siguranta ca totul va fi bine? Insemna asta oare ca voi trece prin niste incercari grele dar apoi totul se va termina cu bine? Nu puteam sti atunci...era doar o presupunere. Cel mai probabil timpul avea sa raspunda intrebarilor legate de acea experinta socanta...