Ceasul

Rutină

Mereu mi s-a părut că timpul trece prea repede, şi nu mă refer la vacanțe sau weekend-uri. Ziua de luni începe alert; prea multe de făcut, prea puțin timp de adaptare. Ai atâtea pe cap încât nici nu realizezi cât de repede s-a încheiat ziua. Marțea dispare şi ea imediat, iar odată ce s-a făcut miercuri, săptămâna e ca şi încheiată.
Nu-mi place. Rutina pare să-mi toace timpul la viteză maximă. Ştiu exact ce am de făcut şi ce interval am de respectat, ba chiar iau în considerare şi situațiile neprevăzute: o fugă până la magazin, o migrenă, până şi momentul de deconcentrare în care mă pierd privind în gol minute bune. Minute... ele îmi dictează ritmul vieții; nimeni n-ar trebui să aibă o asemenea putere, cel puțin nu asupra mea. Nu, nu mă consider o "rebelă", pentru că nu m-am răsculat niciodată prea sonor în legătură cu ceva anume. Prefer "nonconformistă", o izolată în lumea ei de proteste surdo-mute, subtil exteriorizate prin încălcări abia observabile ale regulilor ce-mi sugrumă gândurile şi dorința de a mă exprima.
Încă mă simt prinsă, vulnerabilă, supusă, dar nu de cineva, ci de ceva: rutina. Cu toate astea, rutina mi-a dăruit (sau asta îmi place să cred) lucrul pe care mi l-am dorit întotdeauna, dar fără să ştiu. Era într-o vineri, mai aveam un curs până la încheierea programului. Stăteam lângă automatul de cafea, inspirând mirosul vanilat mult mai plăcut decât gustul băuturii în cauză. Niciodată nu mi-a plăcut cafeaua, aşa că am protestat în fața cutiei de metal apăsând butonul pentru ceai, ca în fiecare vineri. Adevărul e că nici ceaiul de la automat nu e tocmai "bun de băut", dar aleg oricând aroma de lămâie în schimbul celei de cafea. Am introdus banii, am apăsat butonul pentru ceai (cel mai puțin uzat dintre toate) şi am aşteptat să cadă paharul în tăviță. De data asta însă, pe lângă sunetul înfundat al linguriței de plastic căzând în pahar, s-a auzit şi ceva metalic lovind. N-am mai ținut cont că urma să fie turnat lichidul fierbinte, am întins mâna după pahar mânată de curiozitate şi de o forță nevăzută. Lanțul ruginit al unui ceas de buzunar era încolăcit pe linguriță, iar cadranul acoperea fundul de hârtie al paharului. Nici nu ştiu când l-am aşezat în jurul gâtului. Nu-mi amintesc decât sunetul picăturilor de ceai lovind podeaua şi ticăitul ceasului. "14:12, fir-ar, a început cursul! Iar pierzi timpul, Lena?"