Capitolul nouă
Hai!... Spune-mi...
Spune-mi tot ce ştii...
Să-mi spui chiar şi minciuni,
Să-mi spui
Ce n-ai spus nimănui -
Nici celor morţi,
Nici celor vii...
Viața e, până la urmă urmei, o mare nebunie; nu știi ce, cum și unde va urma să se întâmple, tot ce poți știi cu siguranță este că, în final, se va întâmpla. De asemenea, viața nu este nici dreaptă, din contră chiar, ea nu ține cont de bine sau rău, de iubire sau ură, ea nu ține cont de nimeni și de nimic; cu toții suntem praf aruncat în ochii destinului, cu toții suntem niște simple marionete cu care se joacă când și cum are ea chef. Vei fii fericit dacă ea va vrea să fii, dar vei putea la fel de bine să fii dezamăgit sau supărat, ea alege. De-a lungul timpului îți arată că tu trebuie să alegi mereu cu inima și doar în anumite situații cu mintea, dar ea nu ne spune cum și unde trebuie să alegem – ne lasă să greșim, să ne învățăm lecția, să suferim, să ne ridicăm și să zâmbim iar. Citisem undeva că viața e cel mai dur profesor, din simplul motiv că ea mai întâi ne dă testul și abia apoi ne “predă” lecția. Și este atât, dar atât de adevărat!
De ce încercasem să mp sinucid? Ei, păi asta era, în esență, simplu. Nu doream să atrag atenția asupra mea, ca oamenii să vină la mine la spital și toți ochii să fie ațintiți către mine, din contră chiar, speram că sinuciderea aceasta să fie definitivă, adică să mor fără să mai dau altora bătăi de cap și griji – nu sunt genul acela de persoană, nu am fost și nu voi fii niciodată. Alex mă distrusese, psihic, atunci când alesese să plece din viața mea; după un an și jumătate, aproape doi, mi-a spus simplu, ca și când ne știam de trei zile, că ar fii mai bine s-o terminăm acolo unde eram. Mă duruse, pe moment, mă duruse și mai târziu și continuă, cred, să mă doară. Acum, în acest moment, sau, mă rog, în momentul în care îmi apăsasem lama pe vene, nu știu dacă-mi lipsea Alex său persoana care credeam eu că este. L-am cunoscut inocent, l-am știut așa cum nimeni nu-l știuse și l-am iubit cum nimeni nu-l iubise, credeam că mă iubește la rându-I și viața părea roz, dar, cum nimic nu ține veșnic, cu atât mai puțin fericirea, trebuia să se termine cândva. Zilele fără Alex treceau greu și erau lipsite de esență, nu mai aveam vlagă și, chiar dacă zâmbeam, acela nu era, în mod clar, zâmbetul meu real. Și apoi ce? Apoi apăruse Eric, care-mi ținuse zilele ocupate și frumoase – apăruse Eric care mă făcuse să zâmbesc iar, să zâmbesc sincer. El era, fără dar și poate, persoana perfectă; poate că într-o anumită măsura ne asemănăm, dar asta doar foarte, foarte puțin, pentru că nu mă puteam măsura cu perfecțiunea lui, o perfecțiune dureroasă, ce te face doar să-l vrei mai și mai aproape de tine. Îl iubeam pe Eric. Aveam eu problema aceasta că mă atașam repede de persoane, dar nu chiar atât de repede, însa la Eric am știut încă din prima clipă; am știut chiar de atunci că-l voi iubi, pentru că, tot de atunci, am știut că e perfect. Eu nu judec nicicând o carte după copertă, așa cum nici oamenii nu-I judec sau apreciez mai mult sau mai puțin după înfățișare – corpul este, până la urmă, doar o simplă mașină, care se va uza și deteriora cu timpul, indiferent de frumusețea ei actuală, dar frumusețea interioară rămâne mereu, e veșnică, iar ce e acum frumos, va fii întotdeauna. Eric era frumos pe toate planurile posibile și imposibile – fizic era minunat, sau cel puțin așa-l vedeam eu, sufletește era perfect, nu aveam absolut nimic de obiectat, pentru că niciunde nu mai văzusem o asemenea perfecțiunea sufletească; vocea lui era asemeni... ei bine, nu o pot asemăna cu nimic, de nicăieri, pentru că e prea specială, melodioasă, te făcea să vrei să-l asculţi mai mult și mai mult. Eric era un ideal, la care mă gândisem neîncetat în zilele acestea, era un ideal care-mi făcea încrederea în mine să crească enorm; mă făcea să mă simt cu adevărat bine. Apoi mă sunase Alex, care stricase totul, pentru că apoi eu îmi spuneam că Eric are o prietenă și că totul va fii îngrozitor de dureros. În sfârșit, doar gânduri negre și nimic bun, așa că, în acea stare cumplită de disperare, am încercat să mă sinucid. De unde curaj? Nu prea știu, nu sunt sigură, poate că din acea disperare fără margini. Nu știu cât timp am stat inconștientă, cert e, însă, că stările prin care treceam nu credeam că sunt posibile sau umane – nu simțeam plăcere sau neplăcere, era ca un fel de stare de neutralitate. Și acum ce? Acum aveam să mor? Nu mai aveam, oare, nici cel mai micuț motiv să lupt? Renunțam așa ușor? Mă doborâse o simplă întâmplare? Nu, refuzam să accept asta. Îl iubisem pe Alex, nu știu însa dacă o mai făceam; mă rănise, poate că sunt și acum rănită – nu-mi păsa de orgoliu atât de mult, el îmi rănise teribil sentimentele. Tot ce auzeam era un ticăit enervant; îl auzeam constant și mă deranja – ticăitul acela ticălos ar fii putut trezi și morţii, darămite să te mai și lase să mori. Auzeam, de asemenea, și diverse voci prin camera – am putut recunoaște vocea câtorva amici, a rudelor și, evident, pe a lui Eric. Însemna atât de mult pentru mine că el rămăsese încă aici, cu mine, când putea prea bine să plece – încă o dată dovedise ce ființă minunată este.
