Puțin mai mult

Pentru fiecare

          „„Murmurul neîntrerupt ce împânzise încăperea o introdusese pe femeie într-o stare de amorțeală. Mintea îi fugise pe alte meleaguri, iar privirea îi era fixată de câteva minute bune pe clanța ce strălucea constant în lumina galbenă a lustrei.

          O umbră îi întunecă privirea brusc, scoțând-o cu forța din lumea necunoscută în care se ascunsese. Clipi des și privi nedumerită în jur. Unde Dumnezeu se afla? Îmbrățișă încăperea cu privirea și, când realiză unde era, inima aproape i se opri. Vru să tragă aer în piept, însă avea senzația că inspira cenușă. Își duse mâna la piept și trase de cămașă, desfăcând nasturele ce-i lipea materialul de piele. Tuși de câteva ori, reușind într-un final să iasă din starea de șoc ce o izbise.

          Acasă. Se afla acasă.

          Se ridică de pe scaunul netapițat pe care se trezise și făcu o piruetă scurtă, admirând totul cu maxilarul aproape atigându-i poalele. Toate erau exact așa cum și le amintea. Patul cu picioare înalte ocupa întreg peretele dinspre răsărit, lăsând loc, la capătul său, doar lăzii de zestre din lemn masiv în care obișnuia mămica să țină hainele. Chicoti atunci când își aminti de momentele petrecute cu mai mult de treizeci de ani în urmă, atunci când se ghemuia sub pături, temându-se de monstrul de sub pat. Nu înțelesese niciodată de ce trebuia patul să fie atât de înalt și să aibă atât de mult spațiu sub el. Da, sigur, îi plăcea să se ascundă acolo când se juca împreună cu tăticul, dar noaptea locul acela era înfricoșător. Singurul lucru care o putea liniști erau rugăciunile mamei.

          "Nu te teme, mamaie, nu e nimeni cu noi în afară de Dumnezeu, iar El nu-ți va face niciodată rău," obișnuia ea să-i spună. "Întoarce-te cu fața spre răsărit, spune-ți rugăciunile și ai să vezi ce repede adormi."

          Femeia întotdeauna o învățase că, atunci când te rogi, cel mai bine e să stai cu fața spre locul din care răsare soarele.

          "Când faci cruce, când te rogi, stai cu fața la răsărit. De clădești o casă, s-o faci tot cu fața la răsărit. Are putere, că de-acolo vine lumina."

          Se apropie de pat și se opri în dreptul acestuia, privind la covorul tradițional, țesut manual, ce acoperea peretele. Îl atinse iute cu buricele degetelor, într-o mângâiere parcă fantomatică. Șterse lacrima ce tocmai îi brăzdase obrazul și porni înspre colțul opus al camerei, având, însă, grijă să nu își lovească tâmpla de culmea pe care punea mămica hainele la uscat. Odaia nu avea un tavan prea înalt, așa că bucata de lemn fixată pe două grinzi ale acestuia era aproape de nivelul capului.

          "De câte ori nu te-a înjurat tăticul..." râse ea, amintindu-și.

          Trecu pe lângă blidarele în care țineau vasele și se opri lângă sobă. Dintre toate locurile din micuța lor căsuță, soba, sau mai bine zis, spațiul din spatele sobei, era locul ce îi trezea cele mai multe amintiri. Tăticul lucrase la gară și, ori de câte ori aveau musafiri cu care cei mici nu aveau ce discuta, bărbatul îi înghesuia pe cei trei copii, o fată și doi băieți mai mari, în spațiul din spatele sobei. Așeza o față de pernă la „intrare" și le spunea să facă liniște. Copiii își petreceau mare parte din timp jucându-se, iar dacă făceau prea multă gălăgie sau se înghionteau prea mult și deranjau bucata de material ce îi ascundea, tăticul începea să numere de la trei în jos și imediat se linișteau. Dacă n-o făceau, știau ce îi așteaptă. Oricum, nu de puține ori se întâmplase să se înghiontească și să-l supere pe tatăl lor. În acele momente, mică fiind, femeia de acum patruzeci de ani îl "

          George oftă zgomotos și aruncă pixul în cealaltă parte a camerei, acesta lovindu-se de geam și rostogolindu-se până în mijlocul încăperii.