CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XIII. DOMNUL BONACIEUX

Cititorul şi-a putut da seama că de-a lungul celor povestite a întîînit un
personaj care, pus în împrejurări grele, a stîrnit destul de puţin îngrijorarea
noastră. Acesta era domnul Bonacieux, prea cinstitul mucenic al intrigilor po-
litice şi amoroase care se împleteau minunat unele cu altele în acea vreme atît
de cavalerească şi de romantică.
Din fericire, fie că cititorul îşi mai aduce sau nu aminte de el, din fericire, ne
ţinem de făgăduiala să nu-l pierdem din vedere.
Zbirii care-l arestaseră l-au dus de-a dreptul la Bastilia unde, tremurînd ca
varga, a trecut prin faţa unui pluton de soldaţi care-şi încărcau flintele.
Împins apoi într-o galerie pe jumătate îngropată în pămînt, a fost împroşcat
cu sudălmi grosolane şi lovituri sălbatice, de către cei care-l duseseră acolo.
Văzînd că n-au de-a face cu un gentilom, zbirii îl terfeleau ca pe un calic de
rînd.
După vreo jumătate de oră, un grefier puse capăt chinurilor, dar nu şi
îngrijorării sale, dînd ordin ca domnul Bonacieux să fie dus în camera
interogatoriilor. De obicei, arestaţii erau cercetaţi la ei acasă; dar în privinţa
domnului Bonacieux, cine se mai gîndea la asemenea formalităţi?
Doi soldaţi din gardă îl înşfăcară pe negustor, îl trecură de-a curmezişul
unei curţi, îl băgară într-un gang unde se aflau trei paznici, deschiseră o uşă
şi-l îmbrînciră într-o încăpere joasă, unde, nu se găsea alt mobilier decît o
masă, un scaun şi un comisar. Comisarul şedea pe scaun şi scria la masă.
Cei doi soldaţi din gardă aduseră pe arestat în faţa mesei, apoi, la un semn
al comisarului, se îndepărtară aşa ca să nu poată auzi glasurile.
Comisarul care pînă atunci îşi ţinuse capul înfundat în hîrtii, şi-l ridică să
vadă cu cine are de-a face. Avea un chip respingător acest comisar, cu nasul
ascuţit, cu umerii obrajilor gălbejiţi şi ieşiţi în afară, cu ochii mici, dar sfre-
delitori şi ageri, a căror căutătură era cînd de vulpe, cînd de viezure. Capul,
sprijinit pe un gît lung şi jucăuş, îi ieşea din roba neagră şi largă,
bălăbănindu-se cu o mişcare aproape la fel cu a broaştei ţestoase cînd îşi
scoate capul din carapace.
Începu prin a-l întreba pe domnul Bonacieux numele, prenumele, vîrsta,
îndeletnicirea şi domiciliul.
Învinuitul răspunse că se numeşte Jacques-Michel Bonacieux, că are
cincizeci şi unu de ani, că a fost negustor de mărunţişuri şi că locuieşte în
strada Groparilor, nr. 11.
După aceea, în loc să-i mai pună întrebări, comisarul îi ţinu o lungă
cuvîntare despre primejdia ce-l ameninţă pe orice burghez de rînd, atunci cînd
se amestecă în treburile publice.
Adăugă la această introducere o amplă cuvîntare în care stărui asupra
puterii şi asupra înfăptuirilor domnului cardinal, acest ministru fără seamăn
pe lume, acest biruitor al miniştrilor din vremi trecute, această pildă pentru mi-
niştrii ce vor să vină: înfăptuiri şi putere cărora nimeni nu li s-ar fi putut împotrivi fără a-şi primi cuvenita pedeapsă.
După partea a doua a cuvîntării, comisarul îşi aţinti privirea de uliu asupra
sărmanului Bonacieux, poftindu-l să cîntărească bine împrejurarea covîrşitoare
în care se afla.
Părerile negustorului erau gata cîntărite; el blestema clipa cînd domnului de
La Porte i se năzărise să-l însoare cu fina lui şi mai ales cînd această fină
fusese primită îngrijitoare a rufăriei reginei.
În firea jupînului Bonacieux se îmbina cea mai sfruntată iubire de sine, cu
o zgîrcenie scîrnavă, la care se adăuga şi o mişelie fără margini. Pentru soţia lui
nu avea decît o uşoară slăbiciune ce nu putea lupta cu simţămintele de
căpetenie mai sus înşirate.
Bonacieux cugeta adînc asupra cuvintelor auzite.
― Dar, domnule comisar, ― spuse el nedumerit, ― credeţi-mă că eu cunosc
şi preţuiesc mai mult ca oricare altul însuşirile acestui înalt prelat, fără seamăn
pe lume şi care avem cinstea să ne cîrmuiască.
― Aşa? Chiar aşa? ― întrebă comisarul, cam cu îndoială, ― dar dacă e aşa,
atunci cum de te afli la Bastilia?
― Cum de mă aflu aici, sau mai bine zis pentru ce, ― urmă Bonacieux, ―
n-aş putea să vă spun, dat fiind că nu m-am dumirit nici eu, dar cu siguranţă
nu pentru a fi pricinuit vreo neplăcere domnului cardinal, cu voia mea cel
puţin.
― Ai făcut totuşi o nelegiuire de vreme ce eşti învinuit de înaltă trădare.
― De înaltă trădare! ― bîigui Bonacieux îngrozit, ― de înaltă trădare! Dar
cum se poate ca un biet negustor de mărunţişuri, care nu-i suferă pe
hughenoţi şi-i urăşte de moarte pe spanioli, să fie învinuit de înaltă trădare?
Gîndiţi-vă bine, domnule comisar, e ceva care nu poate fi cu putinţă.
― Domnule Bonacieux, ― rosti comisarul privindu-l pe acuzat, ca şi cum
ochii lui mici s-ar fi priceput să citească pînă în adîncul inimilor, ― domnule
Bonacieux, dumneata ai o soţie, nu-i aşa?
― Da, domnule, ― răspunse negustorul dîrdîind de teamă, căci presimţea că
lucrurile începeau să se încurce ― mai bine zis, aveam una.
― Cum! Aveai una! Dar ce-ai făcut cu ea, dacă n-o mai ai?
― Mi-a fost răpită, domnule.
― Ţi-a fost răpită? Aşa?
Bonacieux simţea după acest "aşa" că treburile se încurcau din ce în ce mai
rău.
― Va să zică ţi-a fost răpită? ― urmă comisarul, ― şi nu cumva ştii cine ţi-a
răpit-o?
― Mi se pare că-! cunosc.
― Cine-i?
― Ţin să vă spun, domnule comisar, că nu ştiu nimic sigur, bănuiesc
numai.
― Şi pe cine bănuieşti? Haide, vorbeşte deschis. Domnul Bonacieux era în
mare încurcătură; trebuia să tăgăduiască totul, sau să mărturisească totul?
Tăgăduind, ar fi dat poate de bănuit că ştie prea multe şi că se fereşte să
vorbească; spunînd tot ce ştia, dădea măcar dovadă de bunăvoinţă. Se hotărî deci să mărturisească.
― Bănuiesc, ― începu el, ― pe un bărbat înalt, oacheş, semeţ, ai zice că-i un
mare senior; după cît mi se pare, ne-a urmărit de mai multe ori cînd mă
duceam s-o aştept pe nevastă-mea în faţa porţii Luvrului, ca s-o duc acasă.
Comisarul păru cuprins de oarecare nelinişte.
― Şi cum îl cheamă? întrebă el.
― Oh, în privinţa numelui nu pot să vă spun nimic; dar dacă l-aş mai întîlni
vreodată, fiţi pe pace, l-aş recunoaşte şi dintr-o mie !
Faţa comisarului se încruntă.
― Zici că l-ai recunoaşte dintr-o mie? urmă el.
― Adică, ― se răzgîndi Bonacieux, văzînd că o scrîntise, ― adică vreau să
spun...
― Ai spus că l-ai recunoaşte, ― întări comisarul, ― bine, pentru azi e destul.
Înainte de a continua interogatoriul trebuie să dau de ştire cuiva că dumneata
îl cunoşti pe acela care ţi-a răpit soţia.
― Dar n-am spus că-l cunosc, strigă Bonacieux deznădăjduit. V-am spus
dimpotrivă...
― Luaţi-l de aici, porunci comisarul celor doi paznici.
― Şi unde să-l ducem? întrebă grefierul.
― Într-o celulă...
― În care anume?
― În care! În prima care s-o nimeri, numai să se închidă bine, răspunse
comisarul cu nepăsare care-l îngrozi pe sărmanul Bonacieux.
― Vai de capul meu! îşi zise el. A dat năpasta peste mine. Cine ştie ce crimă
groaznică o fi făcut nevastă-mea. Aici se crede că sîntem înţeleşi şi o să mă
pedepsească o dată cu ea; or fi tras-o de limbă, şi ea o fi mărturisit că mi-a
spus toate ale ei: femeia-i slabă din fire! Auzi, celulă! Prima care s-o nimeri! Aşa
a spus! O noapte trece numaidecît; şi mîine, la roată, la spînzurătoare! Oh,
Doamne, Dumnezeule! Ai milă de mine!
Fără să se sinchisească de văicărerile jupînului Bonacieux, văicăreli cu
care, de altfel, trebuie să fi fost deprinşi, cei doi paznici îl apucară pe arestat,
fiecare de un braţ şi-l duseră cu ei în vreme ce comisarul scria în grabă o
scrisoare pe care grefierul o aştepta.
Bonacieux nu închise ochii toată noaptea, şi nu din pricină că celula ar fi
fost prea nesuferită, dar grijile lui erau din cale afară de mari. Rămase toată
noaptea pe un scăunel de lemn, tresărind la cel mai mic zgomot şi cînd primele
raze ale dimneţii se furişară în celulă, i se păru că zorile lunecau în valuri
cernite.
Auzind că se trăgea zăvorul, tresări deodată înspăimîntat. Credea că vine
cineva să-l ridice şi să-l ducă să-i taie capul; de aceea cînd în locul călăului, pe
care-l aştepta îi văzu doar pe comisarul şi grefierul din ajun, era cît p-aci să le
sară de gît.
― Chestiunea dumitale s-a încurcat şi mai rău de aseară, stimabile, ― îi
spuse comisarul, ― şi te sfătuiesc să mărturiseşti tot, tot, căci numai o căinţă
adevărată te-ar mai putea scuti de mînia cardinalului.
― Dar sînt gata să spun tot, ― se tîngui Bonacieux. ― adică tot ce ştiu. Vă rog întrebaţi-mă.
― În primul rînd, spune-mi unde e soţia dumitale.
― V-am mai spus că a fost răpită.
― Da, dar datorită dumitale, ieri la cinci după-amiaza, a fugit.
― Soţia mea a fugit! se miră Bonacieux. Vai, nenorocita! Domnule, dacă a
fugit, apoi nu-i din vina mea, v-o jur.
― Atunci ce-ai căutat la domnul d'Artagnan, vecinul dumitale, cu care ai
avut o lungă consfătuire în timpul zilei?
― Aşa e, domnule comisar, da, aşa e şi uite, mărturisesc că am greşit. Da,
am fost la domnul d'Artagnan.
― Şi în ce scop te-ai dus la el?
― Vream să-l rog să-mi dea o mînă de ajutor, ca să-mi găsesc soţia.
Credeam că aveam dreptul s-o caut; pe cît se pare însă, m-am înşelat şi vă rog
să mă iertaţi.
― Şi ce-a răspuns domnul d'Artagnan?
― Domnul d'Artagnan mi-a făgăduit sprijinul său; dar foarte curînd mi-am
dat seama că-mi trage chiulul.
― Umbli să înşeli justiţia! Domnul d'Artagnan a încheiat o înţelegere cu
dumneata şi pe temeiul acestei înţelegeri a pus pe fugă oamenii poliţiei care o
arestaseră pe soţia dumitale şi a sustras-o urmăritorilor.
― Cum? Domnul d'Artagnan a răpit-o pe soţia mea! Ei, asta-i mai bună ca
toate!
― Din fericire, domnul d'Artagnan se află în mîinile noastre şi veţi fi puşi
faţă în faţă.
― Pe legea mea, cu atît mai bine! ― se bucură Bonacieux, ― nu-mi pare rău
să dau şi eu cu ochii de un cunoscut.
― Aduceţi aici pe domnul d'Artagnan, porunci comisarul celor doi paznici.
Aceştia veniră împreună cu Athos.
― Domnule d'Artagnan, ― îi spuse comisarul lui Athos, ― spune tot ce s-a
petrecut între dumneata şi domnul acesta.
― Dar, ― sări Bonacieux, ― domnia-sa nu-i domnul d'Artagnan!
― Cum! Nu e domnul d'Artagnan? întrebă comisarul.
― Nici pomeneală, răspunse Bonacieux.
― Atunci cum îl cheamă pe domnul? mai întrebă comisarul.
― N-am cum să vă spun, că nu-l cunosc.
― Cum? Nu-l cunoşti?
― Nu.
― Nu l-ai văzut niciodată?
― Ba da; dar nu ştiu cum îl cheamă.
― Numele dumitale? întrebă comisarul.
― Athos, răspunse muşchetarul.
― Bine, dar ăsta nu-i un nume de om; e nume de munte! se răsti bietul
comisar, care începea să-şi piardă capul.
― E numele meu, răspunse liniştit Athos.
― Totuşi ai supus că te numeşti d'Artagnan.
― Eu?
― Da, dumneata.
― Adică mie mi-au spus alţii: Dumneata eşti domnul d'Artagnan. Am
răspuns: Aşa credeţi? Soldaţii care m-au ridicat strigau că ei ştiu mai bine ca
mine. N-am vrut să-i contrazic. Dealtminteri, aş fi putut să mă înşel.
― Domnule, îţi baţi joc de înalta autoritate a justiţiei?
― Ba de loc, spuse liniştit Athos.
― Dumneata eşti domnul d'Artagnan.
― Vedeţi că mi-o spuneţi din nou.
― Ascultaţi-mă pe mine, domnule comisar, ― se amestecă la rîndul lui
Bonacieux, ― nu mai încape nici o îndoială în privinţa asta. Domnul d'Artagnan
e chiriaşul meu, aşa că, deşi nu-şi plăteşte chiria, sau poate tocmai din pricina
asta, e firesc să-l cunosc. Domnul d'Artagnan e un tî-năr abia de vreo
noăsprezece sau douăzeci de ani, pe cîtă vreme dumnealui are cel puţin treizeci
de ani. Domnul d'Artagnan face parte din gărzile domnului des Essarts, pe cînd
domnia-sa e din compania muşchetarilor domnului Tréville. Priviţi uniforma,
domnule comisar, priviţi uniforma.
― Aşa e, ― mormăi comisarul, ― ducă-se naibii, aşa e!
Tocmai atunci uşa se dădu de perete şi un curier, însoţit de unul din
paznicii de la intrarea Bastiliei, înmînă comisarului o scrisoare.
― Vai de capul ei! izbucni comisarul.
― Cum? Ce e? De cine vorbiţi? Cred că nu de nevastă-mea!
― Ba, tocmai de ea! Uite că ţi s-a înfundat acum!
― Cum asta! ― strigă negustorul, scos din minţi, ― vă rog spuneţi-mi şi mie
pentru ce să mi se pună în spinare ce face nevastă-mea, cîtă vreme eu sînt la
închisoare.
― Pentru că ce face acum e urmarea unei urzeli pe care aţi ticluit-o
împreună, a unei urzeli drăceşti!
― Vă jur, domnule comisar, că greşiţi amarnic; vă jur că n-am habar de ce
trebuia să facă nevastă-mea, că sînt cu totul străin de tot ce a făcut, iar dac-a
făcut prostii, mă lepăd de ea, o fac de ocară, o afurisesc.
― Uf! Ce om! ― spuse Athos comisarului, ― dacă nu mai aveţi nevoie de
mine, atunci trimiteţi-mă d-aici. Prea e plicticos domnul Bonacieux al
dumneavoastră!
― Duceţi-i îndărăt pe arestaţi în celulele lor, ― porunci comisarul arătînd cu
aceeaşi mişcare pe Athos şi Bonacieux ― şi păziţi-i mai straşnic ca oricînd.
― Totuşi, ― spuse Athos, liniştit ca de obicei ― dacă aveţi treabă cu domnul
d'Artagnan, nu prea văd cum aş putea să-i ţin eu locul.
― Faceţi ce-am spus! ― răcni comisarul, ― şi taina cea mai grozavă! Aţi
înţeles?
Athos îşi urmă paznicii, ridicînd din umeri, iar celălalt văicărindu-se atît de
jalnic, încît ar fi muiat şi inima unui tigru.
Bonacieux a fost dus în aceeaşi celulă în care-şi petrecuse noaptea şi lăsat
acolo toată ziulica. Aşa că toată ziulica negustorul de mărunţişuri s-a bocit, ca
unul ce nu era în stare să ţină spada în mînă, după cum ne-a spus-o chiar el.
Seara, cam pe la nouă, cînd se hotărîse tocmai să se urce în pat, auzi paşi
prin gang. Paşii se apropiau de celula lui, uşa se deschise şi paznicii se iviră în prag.
― Urmează-mă, îi porunci un ofiţer de poliţie care intrase în urma
paznicilor.
― Să vă urmez! ― strigă Bonacieux, ― să vă urmez la ora asta! şi unde
anume, Doamne, Dumnezeule?
― Acolo unde avem poruncă să te ducem.
― Dar ăsta nu-i un răspuns.
― E totuşi singurul pe care putem să ţi-l dăm.
― Of, Doamne! Dumnezeule! ― se jelui bietul negustor, ― de data asta s-a
sfîrşit cu mine!
Şi fără nici o împotrivire urmă în chip mecanic pe ostaşii sosiţi ca să-l
ridice.
Străbătu acelaşi gang pe unde venise, trecu întîi printr-o curte, apoi
printr-un al doilea corp de clădiri; în sfîrşit, la poartă zări o trăsură înconjurată
de patru ostaşi călări. Îl urcară în trăsură; ofiţerul de poliţie se aşeză lîngă el,
uşa trăsurii fu încuiată cu cheia şi amîndoi se treziră într-un soi de închisoare
pe roate.
Trăsura se urni din loc; încet-încet, ca un dric. Printre gratiile zăvorîte
arestatul zărea casele şi caldarîmul, atîta tot; dar ca un adevărat parizian,
Bonacieux recunoştea fiecare stradă după stîlp, după firme, după felinare. Cînd
să ajungă în dreptul Sfîntutui Paul, locul unde ispăşeau condamnaţii Bastiliei,
se simţi gata să leşine şi îşi făcu de două ori semnul crucii. Crezuse că trăsura
se opreşte acolo. Dar, trăsura trecu mai departe.
Ceva mai încolo, începu iarăşi să dîrdîie de groază, cînd o apucară de-a
lungul cimitirului Sfîntului Ion, unde erau înmormîntaţi criminalii împotriva
statului. Un singur lucru îl mai liniştea: înainte de a fi îngropaţi, condamnaţilor
li se taie de obicei capul. Dar capul lui mai era încă pe umeri. Cînd văzu însă că
trăsura ia calea spre Place de Greve, cînd zări acoperişurile ţuguiate ale
primăriei, cînd îşi dădu seama că trăsura trece sub arcadă, îşi închipui că se şi
sfîrşise cu el; vru să se spovedească ofiţerului de politie şi întîmpinînd
împotrivire, scoase nişte urlete atît de cumplite, încît acesta îl ameninţă că de
va mai răcni aşa, îi va pune un căluş în gură.
Această ameninţare îl mai linişti pe Bonacieux; dacă ar fi fost executat în
Place de Greve ar fi fost de prisos să i se mai puie căluş, căci ajunseseră în
preajma locului de execuţie. Într-adevăr, trăsura trecu de piaţa blestemată fără
a se opri. Mai rămînea de temut doar acea Croix du Trahoir şi trăsura o luase
tocmai într-acolo.
De data asta nu mai încăpea nici o îndoială: în piaţa Croix du Trahoir
ispăşeau criminalii de rînd; Bonacieux se mîngîiase cu gîndul că lui i s-ar
cuveni sau piaţa Sfîntului Paul sau Place de Greve. Aşadar, aici în piaţa Croix
du Trahoir se va sfîrşi cu călătoria şi cu soarta lui! Nu putea zări încă nefericita
aceea de cruce, dar parcă o simţea ieşindu-i în întâmpinare. La vreo douăzeci
de paşi de locul execuţiei, auzi larmă şi trăsura se opri. Era mai mult decît
putea îndura bietul Bonacieux; zdrobit de nesfârşitele zguduiri prin care
trecuse, scoase un geamăt uşor care putea fi lesne luat drept ultimul oftat al
unui muribund, şi îşi pierdu cunoştinţa.