CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXI. CONTESA DE WINTER

De-a lungul drumului, ducele îi ceru lui d'Artagnan să-i istorisească cu
de-amănuntul nu tot ce se petrecuse, dar tot ce ştia el. Întregind spusele
tînărului cu propriile lui amintiri, izbuti să se dumirească în de ajuns asupra
primejdiei ce se oglindea de altfel şi în rîndurile atît de sumare şi de nelămurite
ale reginei. Dar ceea ce îl uimea îndeosebi, era că Richelieu, deşi ţinea cu tot
dinadinsul ca acest tînăr să nu calce pe pămîntul Angliei, nu reuşise totuşi să-l
oprească din calea lui. Cînd ducele îşi arătă uimirea, d'Artagnan începu să-i
înşire toate măsurile luate şi cum, datorită ajutorului neasemuit al celor trei
prieteni, rămaşi însîngeraţi de-a lungul drumului, izbutise să se aleagă doar cu
lovitura de spadă care atinsese scrisoarea reginei şi pe care i-o plătise
domnului de Wardes cu vîrf şi îndesat. În vreme ce-i asculta povestirea în cu-
vinte atît de fireşti, ducele îi arunca mirat cînd şi cînd o privire, neputînd
pricepe cum se împăca atîta chibzuială, atîta cutezanţă şi atîta credinţă cu un
chip care nu arăta nici măcar douăzeci de ani.
Caii zburau ca vîntul şi în cîteva minute ajunseră la porţile Londrei.
D'Artagnan crezuse că pe străzile oraşului, ducele va frîna avîntul calului său,
dar nici gînd: îşi urmă drumul în goană nebună, fără să-i pese de trecătorii iviţi
în calea lui. Într-adevăr, pe cînd străbăteau oraşul, pricinui chiar vreo două trei
accidente; dar Buckingham nu-şi întoarse nici măcar, capul ca să vadă ce se
întîmplase cu cei trîntiţi la pămînt. D'Artagnan îl urma printre strigăte ce
aduceau grozav a blesteme.
Intrînd în curtea palatului, Buckingham sări jos de pe şa şi, fără să-i pese
de ce va face calul, îi aruncă hamul pe grumaz, iar el se repezi spre scară.
D'Artagnan făcu şi el la fel, totuşi cu mai multă grijă pentru acele mîndre ani-
male ale căror însuşiri le putuse preţui; dar spre mîngîierea lui trei sau patru
rîndaşi se şi repeziră din bucătării şi din grajduri ca să ia în primire cei doi cai.
Ducele mergea atît de repede, încît d'Artagnan se ţinea anevoie după el.
Străbătu mai multe saloane în şir, a căror eleganţă nu şi-ar fi putut-o închipui
nici cei mai de seamă nobili din Franţa şi, în sfîrşit, ajunse într-un dormitor
care era totodată minune de gust subţire şi de bogăţie. În alcovul acestei
încăperi se găsea o uşă, una cu peretele; ducele o deschise cu o cheiţă de aur
pe care o purta atîrnată la gît cu un lanţ tot de aur. Din cuviinţă, d'Artagnan
rămăsese mai în urmă; dar în clipa cînd trecea pragul acestei uşi, Buckingham se întoarse şi văzînd că tînărul şovăie, îi spuse:
― Vino, te rog, şi-dacă într-o zi vei avea fericirea să te afli în faţa maiestăţii
sale, povesteşte-i ce-ai văzut.
Văzîndu-se astfel poftit, d'Artagnan îl urmă pe duce care închise uşa după
el.
Amîndoi se aflară atunci într-o capelă mică, îmbrăcată toată în mătase
persană şi brocart de aur, luminată puternic de sumedenie de lumînări.
Deasupra unui soi de altar, şi sub un baldachin de catifea albastră, încununat
cu pene albe şi roşii, era portretul în mărime naturală al Anei de Austria,
portret atît de asemănător, încît zărindu-l d'Artagnan scoase un strigăt de
uimire: ai fi zis că regina vrea să vorbească.
Dedesubtul portretului, pe altar se găsea caseta în care erau eghileţii în
diamante.
Ducele se apropie de altar, îngenunchie aşa cum ar fi îngenunchiat un preot
în faţa lui Isus, apoi deschise caseta.
― Poftim! ― îi zise el, scoţînd din casetă un nod mare de panglică albastră
strălucind în diamante, ― poftim, iată preţioasele giuvaiere cu care jurasem să
fiu înmormîntat. Regina mi le-a dat, regina mi le ia; facă-se în toate voia ei, ca
şi voia celui-de-sus.
Apoi începu să sărute una după alta, podoabele de care avea să se
despartă. Deodată, scoase un strigăt înspăimîntător.
― Ce e? ― întrebă tulburat d'Artagnan, ce vi s-a întîmplat, milord?
― Totul e pierdut! strigă Buckingham, galben la faţă ca un mort, ― lipsesc
două din ele, nu mai sînt decît zece.
― Le-aţi pierdut, milord, sau credeţi că vi s-au furat?
― Mi s-au furat, ― murmură ducele, ― şi sînt sigur că-i mîna cardinalului.
Uite, priveşte, panglicile de care erau prinse au fost tăiate cu foarfecă.
― Dacă milord ar putea bănui cine a săvîrşit furtul... Poate că persoana
aceea le mai are încă.
― Stai, stai, se gîndi ducele. Singura dată cînd am pus giuvaierele a fost cu
prilejul balului dat de rege la Windsor acum opt zile. La bal, contesa de Winter,
cu care eram certat, s-a apropiat de mine. Împăcarea n-a fost decît răzbunarea
unei femei geloase. De atunci n-am mai văzut-o. Femeia asta e o iscoadă a
cardinalului.
― Adică are iscoade în lumea întreagă? izbucni d'Artagnan.
― Da, da, ― răspunse Buckingham scrîşnind din dinţi, ― da, e un luptător
grozav. Totuşi, ia spune, cînd trebuie să aibă loc balul acela?
― Lunea viitoare.
― Lunea viitoare! Mai sînt deci cinci zile pînă atunci. Avem mai multă vreme
decît ne trebuie. Patrice, chemă ducele, deschizînd uşa capelei: Patrice!
Cameristul de încredere sosi.
― Giuvaergiul şi secretarul meu!
Valetul pieri într-o clipă, fără a scoate o vorbă, ceea ce dovdea obişnuinţa
lui de a asculta orbeşte şi de a nu crîcni.
Dar deşi bijutierul fusese chemat în primul rînd, secretarul sosi cel dintîi.
De altfel era şi firesc, fiindcă locuia chiar în palat. Îl găsi pe Buckingham în dormitor, scriind la o masă cîteva ordine speciale.
― Domnule Jackson, ― îi porunci el ― te vei duce chiar acum la lordul
cancelar şi-i vei spune că-i dau în grijă îndeplinirea acestor ordine. Doresc să
fie executate numaidecît.
― Dar dacă lordul cancelar mă întreabă din ce pricină excelenţa voastră ia o
măsură atît de neobişnuită, ce trebuie să-i răspund?
― Că aşa e bunul meu plac şi că n-am de dat nimănui socoteală de
hotărîrile mele.
― Tot acesta să fie şi răspunsul pe care l-ar da maiestăţii sale, dacă din
întîmplare regele ar dori să ştie pentru ce nici o corabie nu poate părăsi
porturile Marei Britanii? adăugă zîmbind secretarul.
― Ai dreptate, domnule. ― răspunse Buckingham, ― să spună maiestăţii
sale că am hotărît starea de război şi că măsura luată este începutul
ostilităţilor împotriva Franţei.
Secretarul se înclină şi ieşi.
― Iată-ne liniştiţi în privinţa asta, urmă Buckingham întorcîndu-se spre
d'Artagnan. Dacă diamantele n-au luat încă drumul Franţei, atunci vor sosi
acolo după dumneata.
― Cum aşa?
― Am dat poruncă să fie oprite toate vasele care se găsesc acum în porturile
maiestăţii sale, aşa că fără hîrtie specială, nici unul nu va îndrăzni să ridice
ancora.
D'Artagnan privi uluit la bărbatul care-şi punea nemărginita-i putere cu
care-l înzestrase încrederea unui rege, în slujba iubirii lui. Buckingham ghici
după căutătura tînărului gîndurile ce-i frămîntau mintea şi surîse.
― Da, ― stărui el, ― da, căci Ana de Austria e adevărata mea regină; la un
cuvînt de al ei mi-aş trăda ţara ,mi-aş trăda suveranul, mi-aş trăda Dumnezeul.
Mi-a cerut să nu trimit protestanţilor din La Rochelle ajutorul pe care îl
făgăduisem, şi nu l-am trimis. Îmi călcam astfel cuvîntul, dar nu e nimic: îi
împlineam dorinţa; şi nu mi-a fost oare răsplătită cu prisosinţă supunerea mea,
cînd tocmai acestei supuneri datorez portretul ei, spune?
D'Artagnan se minună de firele şubrede şi neştiute de care atîrnă uneori
destinul unui neam şi viaţa omenească.
Stătea adîncit în gînduri, cînd intră giuvaergiul. Era un irlandez dintre cei
mai iscusiţi în meşteşugul lui şi mărturisea singur că pe urma ducelui cîştiga o
sută de mii de livre pe an.
― Domnule O'Reilly, ― începu ducele intrînd cu el în capelă, ― priveşte
aceste podoabe în diamante şi spune-mi cît valorează fiecare.
Dintr-o aruncătură de ochi, giuvaergiul îşi dădu seama de măiestria cu care
erau lucrate, socoti una peste alta, valoarea diamantelor şi spuse fără să
şovăie:
― O mie cinci sute de pistoli bucata.
― Cîte zile ţi-ar trebui ca să faci două ca acestea? Vezi că lipsesc două.
― Opt zile, milord.
― Voi plăti trei mii de pistoli pentru fiecare, dacă mi le faci pînă poimîine.
― Le veţi avea, milord.
― Eşti un om preţios, domnule O'Reilly, dar n-am sfîrşit încă: aceste
podoabe nu pot fi încredinţate nimănui, trebuiesc lucrate aici, în palatul meu.
― Cu neputinţă, milord, numai eu pot să le fac în aşa fel, ca cele noi să nu
se deosebească de cele vechi.
― De aceea, dragul meu domn O'Reilly, eşti prizonierul meu şi chiar dac-ai
vrea n-ai mai putea părăsi acum palatul; împacă-te cu gîndul ăsta. Spune-mi
de care ucenici ai nevoie şi ce unelte trebuie să ţi se aducă.
Giuvaergiul îl cunoştea pe duce şi ştia că orice împotrivire ar fi fost de
prisos, de aceea nici nu mai stărui.
― Îmi va fi îngăduit să-mi înştiinţez soţia? întrebă el.
― Oh! ai voie chiar s-o şi vezi, dragul meu domn O'Reilly; surghiunul
dumitale va fi blînd, fii liniştit, şi cum orice osteneală cere o despăgubire, în
afară de preţul celor două giuvaere iată un bon de o mie de pistoli, ca să uiţi de
necazul ce-ţi pricinuiesc.
D'Artagnan nu-şi putea veni în fire văzînd cum marele dregător învîrtea
oamenii şi milioanele după placul lui.
În vremea asta, giuvaergiul îi scria nevesti-si, trimiţîn-du-i darul ducelui, cu
rugămintea să-i trimită în schimb o dată cu cel mai îndemînatic ucenic, o
seamă de diamante, de anumite mărimi şi număr de carate, precum şi mai
multe unelte trebuincioase.
Buckingham îl duse pe O'Reilly în camera unde urma să lucreze; după o
jumătate de oră, încăperea se schimbase în atelier. Puse apoi cîte un paznic la
fiecare uşă, cu poruncă să nu intre nimeni afară de cameristul Patrice. De
prisos să mai adăugăm că giuvaergiul O'Reilly sau ajutorul lui nu aveau voie să
iasă din cameră, oricare ar fi fost îndreptăţirea.
După ce sfîrşi cu toate astea, ducele se întoarse spre d'Artagnan.
― Acum, tinere prieten, ― îi spuse el, ― Anglia e a noastră, a amîndurora;
spune-mi ce vrei? Ce doreşti?
― Un pat, ― răspunse d'Artagnan, ― deocamdată e singurul lucru de care
am nevoie.
Buckingham dădu lui d'Artagnan o cameră vecină cu a lui. Voia să-l
păstreze pe tînăr la îndemînă nu fiindcă n-ar fi avut încredere în el, ci fiindcă
dorea să aibă pe cineva cu care să vorbească într-una de regină.
Peste un ceas, la Londra ieşea ordonanţa oprind plecarea din porturi a
oricărui vas încărcat pentru Franţa, chiar a corăbiei poştale. În ochii tuturor
aceasta însemna izbucnirea războiului între cele două regate.
A treia zi, la zece dimineaţa, cele două giuvaiere în diamante erau gata şi
atît de măiestrit meşterite, atît de asemuitoare celorlalte, încît Buckingham nu
putu deosebi pe cele noi de cele vechi; chiar cei mai iscusiţi cunoscători în
această ramură s-ar fi înşelat, aşa cum se înşelase şi el.
Ducele îl chemă îndată pe d'Artagnan.
― Poftim, ― îi spuse, ― iată eghileţii după care ai veni şi martor eşti că am
făcut tot ceea ce omeneşte se putea face.
― Fiţi liniştit, milord, voi spune tot ce am văzut; dar înălţimea voastră îmi
dă giuvaerele fără cutie?
― Cutia te-ar stingheri. De altminteri, îmi va fi cu atît mai preţioasă cu cît e singurul lucru ce-mi mai. rămîne. Vei spune c-am păstrat-o.
― Îmi voi îndeplini sarcina, vorbă cu vorbă, milord.
― Şi acum, ― îl întrebă Buckingham, privindu-l drept în ochi, ― cum aş
putea eu să te răsplătesc vreodată pentru tot ce ai făcut?
D'Artagnan roşi pînă în albul ochilor. Îşi dădea seama că ducele căuta
mijlocul să-i ofere o răsplată şi gîndul că sîngele prietenilor cît şi sîngele lui ar
putea fi plătit cu aur englezesc, îl răscoli ciudat.
― Să ne înţelegem, milord, ― răspunse d'Avtagnan, ― şi înainte de toate să
cîntărim bine faptele ca să nu ne înşelăm. Sînt în slujba regelui şi a reginei
Franţei şi fac parte din compania de gardă a domnului des Essarts, care, la fel
ca şi cumnatul său, domnul de Tréville, este îndeosebi credincios maiestăţilor
lor. Mai mult încă, poate n-aş fi făcut nimic din toate astea, dacă n-aş fi ţinut
să fiu pe placul cuiva care e doamna inimii mele după cum regina e a inimii
dumneavoastră.
― Da, ― răspunse ducele surîzînd, ― şi mi se pare că o şi cunosc, este...
― Milord, eu nu i-am rostit numele, îi curmă vorba tînărul.
― E drept, ― prin urmare, acestei persoane trebuie să-i rămîn recunoscător
pentru devotamentul dumitale.
― Întocmai cum spuneţi, milord, căci în ceasul acesta, cînd e vorba de
război, mărturisesc că nu văd în înălţimea voastră decît un englez, adică un
duşman, pe care aş fi mai bucuros să-l întîlnesc pe cîmpul de bătălie decît în
parcul de la Windsor sau pe sălile Luvrului; aceasta, bineînţeles, nu mă va
împiedica să-mi îndeplinesc pas cu pas misiunea şi la nevoie să-mi dau chiar
viaţa, ca s-o duc la bun sfîrşit; dar ţin să vă spun din nou că nu trebuie să-mi
fiţi mai recunoscător de ceea ce fac doar pentru mine în aceasta a doua întîlnire
a noastră, decît de ceea ce am făcut pentru excelenţa voastră cu prilejul primei
noastre intîlniri.
― Noi, englezii, spunem: "Mîndru ca un scoţian", murmură Buckingham.
― Şi noi, francezii, spunem: "Mîndru ca un gascon", răspunse d'Artagnan.
Gasconii sînt scoţienii Franţei.
D'Artagnan îl salută pe duce, gata de plecare.
― Stai! Cum pleci aşa? Pe unde? Cum?
― Da, aşa e!
― Să fiu al naibii! Francezii ăştia sînt cu capul în nori!
― Uitasem că Anglia este o insulă şi că sînteţi regele ei.
― Du-te în port. Întreabă de bricul Sund, dă-i căpitanului scrisoarea asta; o
să te ducă într-un mic port, unde de bună seamă nu te aşteaptă nimeni şi unde
nu trag la ţărm decît corăbii pescăreşti.
― Cum se numeşte portul?
―Saint-Valery; dar stai puţin: ajuns acolo, vei intra într-un han prăpădit
fără nume, nici firmă, un fel de cîrciumă cu marinari; n-ai cum să te înşeli, căci
nu mai e altul.
― După aceea?
― Vei întreba de hangiu şi-i vei spune: Forward.
― Asta înseamnă?
― Înainte: este parola. O să-ţi dea un cal gata înşeuat şi o să-ţi arate drumul pe unde s-o iei; pe urmă, o să mai dai de patru staţii cu cai de schimb.
Dacă vrei, lasă la fiecare adresa dumitale din Paris şi cei patru cai te vor urma;
pe doi dintre ei îi ştii şi mi s-a părut că-i preţuieşti ca un bun cunoscător: sînt
cei pe care i-am călărit împreună, poţi să te bizui pe mine. Ceilalţi doi n-o să fie
mai prejos. Toţi patru sînt echipaţi pentru război. Oricît de mîndru ai fi, sper că
nu te vei împotrivi să primeşti unul în dar şi că vei stărui pe lîngă tovarăşii
dumitale să primească pe ceilalţi trei; nu de altceva, dar ca să vă bateţi cu noi.
Scopul scuză mijloacele, cum spuneţi voi, francezii, nu-i aşa?
― Da, milord, primesc, ― răspunse d'Artagnan, ― şi dacă vrea dumnezeu,
vom şti să folosim darurile dumneavoastră.
― Şi acum, dă-mi mîna, tinere, poate ne vom întîlni în curînd pe cîmpul de
luptă; pînă atunci cred că ne despărţim ca doi buni prieteni, nu-i aşa?
― Da, milord, dar cu speranţa că vom fi în curînd duşmani.
― Fii liniştit, ţi-o făgăduiesc.
― Mă bizui pe cuvîntul dumneavoastră, milord.
D'Artagnan salută pe duce şi o porni într-un suflet spre port.
În faţa turnului Londrei găsi vasul amintit, dădu scrisoarea căpitanului,
care o viză la comandantul portului; şi pe dată părăsi portul.
Cincizeci de vase cu pînzele întinse adăstau gata de plecare.
Cînd trecea pe lîngă puntea unuia dintre ele, lui d'Artagnan i se păru că
zăreşte pe femeia din Meung, căreia gentilomul necunoscut îi spusese Milady,
şi pe care el, d'Artagnan, o găsise atît de fermecătoare; dar din pricina
curentului apelor şi al vîntului prielnic, corabia lui luneca atît de repede, încît
după cîteva clipe o pierdu din ochi.
A doua zi dimineaţa, către ora nouă, corabia ancoră la Saint-Valery.
Fără a pierde vreme, d'Artagnan se şi îndreptă sprie hanul cu pricina şi-l
recunoscu după larma dinăuntru; se vorbea de războiul între Anglia şi Franţa
ca despre ceva apropiat şi neîndoielnic; voioşi, marinarii se puseseră pe chef.
D'Artagnan îşi croi drum prin învălmăşeală, se repezi spre hangiu şi rosti
cuvîntul forward. Îndată hangiul îi şi făcu semn să-l urmeze, ieşi cu el printr-o
uşă care dădea într-o curte. Îl duse în grajd, unde aştepta un.cal gata înşăuat,
şi-l întrebă dacă mai avea nevoie de ceva.
― Aş vrea să ştiu pe ce drum s-o apuc, răspunse d'Artagnan.
― Duceţi-vă de aici la Blangy şi de la Blangy la Neufchâtel. La Neufchâtel
trageţi la hanul ,,Grapa de aur", spuneţi-i hangiului parola şi veţi găsi, ca aici,
un cal gata înşăuat.
― Datorez ceva? întrebă d'Artagnan.
― Totul e plătit ― răspunse hangiul ― cu prisosinţă. Mergeţi cu bine.
Dumnezeu să vă călăuzească!
― Amin! răspunse tînărul, plecînd în goană.
După patru ore, intra în Neufchâtel.
Urmă pas cu pas instrucţiunile primite: la Neufchâtel, ca şi la Saint-Valery,
găsi un cal gata înşăuat care-l aştepta; vru să ia pistoalele de la şaua de pe care
cobora, ca să le pună la şaua pe care se suia; coburii acesteia aveau însă
pistoale de acelaşi fel.
― Adresa dumneavoastră de la Paris?
― Palatul Gărzii, compania des Essarts.
― Bine, răspunse acesta.
― Pe ce drum s-o iau? întrebă la rîndul lui d'Artagnan.
― Drumul spre Rouen; dar veţi lăsa oraşul la dreapta dumneavoastră. În
micul sat Ecouis vă veţi opri. Acolo nu e decît un singur han ,,La Scutul
Franţei"'. Nu-l judecaţi după înfăţişare; în grajd veţi găsi un cal la fel de bun ca
şi acesta.
― Aceeaşi parolă?
― Aceeaşi.
― Rămîi cu bine, hangiule.
― Drum bun, domnul meu. Aveţi nevoie de ceva?
D'Artagnan făcu semn din cap că n-are nevoie de nimic şi porni într-un
suflet mai departe. La Ecouis, aceeaşi poveste: a găsit un hangiu tot atît de
îndatoritor, un cal proaspăt şi odihnit, a lăsat adresa cum făcuse şi pînă atunci
şi a pornit tot în goană spre Pontoise. Aici, schimbă pentru cea din urmă oară
calul şi la ora nouă trecea în fuga mare pe poarta palatului domnului de
Tréville.
Făcuse aproape şaizeci de leghe în douăsprezece ore.
Domnul de Tréville îl primi parcă l-ar mai fi văzut chiar în dimineaţa aceea;
totuşi, îi strînse mîna ceva mai tare ca de obicei, aducîndu-i la cunoştinţă că la
Luvru era de gardă compania domnului des Essarts şi că se putea duce şi el
să-şi facă datoria.