CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXVI. TEZA LUI ARAMIS

D'Artagnan nu-i pomenise nimic lui Porthos nici despre rană, nici despre
soţia avocatului. Era straşnic de înţelept bearnezul nostru, oricît ar fi fost el de
tînăr. Se făcu deci că dă crezare palavrelor fălosului muşchetar, încredinţat că
nu e pe lume prietenie care să dăinuie în faţa unei taine descoperite, mai ales
cînd această taină ţine de trufie; apoi ai totdeauna o oarecare superioritate
morală asupra acelora cărora le cunoşti viaţa. Cu gîndul deci la meşteşugite
planuri de viitor, şi hotărît fiind să facă din cei trei tovarăşi uneltele norocului
său, d'Artagnan era bucuros să strîngă de cu vreme în mîna lui firele nevăzute
cu ajutorul cărora nădăjduia să-i poată folosi.
Totuşi, cît a fost drumul de lung, o restrişte adîncă îi strînse inima: se
gîndea la acea tînără şi frumoasă doamnă Bonacieux de la care trebuia să
primească răsplata credinţei lui; dar, ne grăbim s-o spunem, mîhnirea tînărului
era pricinuită mai puţin de părerile de rău ale fericirii pierdute, decît de teama
că i se întîmplase o nenorocire sărmanei femei. Pentru el nu încăpea nici o
îndoială: doamna Bonacieux căzuse jertfă răzbunării cardinalului şi, aşa cum
ştiau toţi, răzbunările eminenţei sale erau cumplite. Cum de se îndurase
Richelieu să-l ierte, era ceva de care nu-şi dădea nici el seama şi fără îndoială,
domnul de Cavois, căpitanul gărzii cardinalului, l-ar fi dumirit dacă l-ar fi găsit
acasă.
Nimic nu face timpul să treacă atît de iute şi nimic nu scurtează calea ca un
gînd care absoarbe întreaga fiinţă a celui care gîndeşte. Toată suflarea
înconjurătoare e aidoma unui somn, iar gîndul aidoma unui vis. Mulţumită
acestui gînd care e una cu tine, timpul îşi pierde măsura şi spaţiul depărtările.
Pleci dintr-un loc, ajungi în altul, atîta tot; din întreg drumul făcut nu-ţi rămîne
în minte nimic altceva decît o ceaţă haotică, în care se şterg mii de întruchipări
nelămurite: arbori, munţi, privelişti. Pradă unor asemenea năluciri, d'Artagnan
străbătu în voia calului cele şase sau opt leghe care despart Chantilly de
Crèvecoeur, fără ca, odată ajuns în sat, să-şi mai amintească nimic din ce
întîlnise în drum.
Abia acolo se dezmetici, clătină din cap, zări cîrciuma unde-l lăsase pe
Aramis şi, luînd-o la trap, se opri în prag.
De data asta îl primi nu un hangiu, ci o hangiţă; d'Artagnan cîntărea omul
de cum îl vedea; învălui cu o singură privire faţa dolofană şi voioasă a stăpînei,
înţelegînd că n-avea nevoie să se prefacă şi nici nu trebuia să se teamă din
partea unei femei cu chipul atît de deschis.
― Buna mea doamnă, începu el, ai putea oare să-mi spui ce s-a întîmplat
cu un prieten de-al meu pe care am fost siliţi să-l lăsăm aici, acum vreo
douăsprezece zile?
― Un tînăr frumos, de douăzeci şi trei sau douăzeci şi patru de ani, blînd,
cuviincios, bine făcut?
― Da, da, era rănit la umăr.
― Întocmai.
― Ei, spune...
― E tot aici, domnule.
― Ah, drace! Scumpă doamnă, ― urmă d'Artagnan descălecînd şi aruncînd
frîul calului pe braţul lui Planchet, ― mi-ai luat o piatră de pe inimă! Unde e
dragul de Aramis, ca să-l pot îmbrăţişa, căci mărturisesc, că abia aştept să-l
văd.
― Mă iertaţi, domnule, dar nu cred că vă poate primi acum.
― De ce? E cu vreo femeie?
― Isuse Hristoase! Ce spuneţi? Bietul băiat! Nu, domnule, nu-i cu nici o
femeie.
― Atunci cu cine e?
― Cu preotul din Montdidier şi cu stareţul iezuiţilor din Amiens.
― Mii de draci! ― se miră d'Artagnan, ― nu cumva îi e rău, bietului băiat?
― Nu, domnule, dimpotrivă; dar în urma bolii, harul Celui-de-Sus a coborît
asupra lui şi vrea să îmbrace haina preoţească.
― Aşa e, ― răspunse d'Artagnan, ― uitasem că nu era muşchetar decît
pentru o bucată de vreme.
― Domnul tot stăruie să-l vadă!
― Mai mult ca oricînd.
― Atunci urcaţi la catul al doilea, camera nr. 5. scara din curte, pe dreapta.
D'Artagnan se repezi într-acolo şi dădu peste una din acele scări exterioare,
care se mai văd şi astăzi în curţile vechilor cîrciumi. Dar nu se putea ajunge cu
una cu două la viitorul abate: căile spre camera lui Aramis erau păzite cu tot
atîta străşnicie ca şi grădinile Armidei.20
Bazin, care stătea în sală îi opri trecerea, cu atît mai cutezător cu cît după
atîţia ani de grele încercări, se vedea în sfîrşit în pragul unui ţel rîvnit de-o
veşnicie.
Într-adevăr, visul de totdeauna al sărmanului Bazin fusese să slujească pe
un om al bisericii, aşa că aştepta cu nerăbdare clipa, necontenit întrevăzută în
viitor, în care Aramis va lepăda la gunoi veşmîntul de muşchetar, pentru a-şi
îmbrăca în sfîrşit anteriul. Făgăduiala pe care tînărul i-o înnoia în fiecare zi, că
fericita clipă nu va întîrzia prea mult, îl îmbia pe Bazin să rămînă în slujba
muşchetarului, slujbă care, spunea el, îi punea sufletul în mare primejdie.
Bazin era deci în culmea bucuriei. După toate semnele, de data asta
stăpînul avea să se ţină de cuvînt. Îmbinarea durerii fizice cu durerea morală

20 Aluzie la Armida, eroina epopeii Ierusalimului eliberat de Tasso. Ea ţinea
închis cu străşnicie în minunalelei grădini pe frumosul Renaud spre a-l
împiedica sa ia parte la cruciade.