CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXX. MILADY

D'Artagnan o urmărise pe Milady fără ca ea să-l fi zărit. O văzuse
urcîndu-se în caleaşca şi o auzise poruncind vizitiului s-o ducă la
Saint-Germain.
Era de prisos să încerce a urmări pe jos o trăsură trasă de doi cai voinici
gonind în trap. D'Artagnan se întoarse deci în strada Férou.
Pe strada Senei îl întîlni pe Planchet care, oprit în dreptul unei plăcintării,
părea încremenit în faţa unui cozonac după care-i lăsa gura apă.
Îi porunci să meargă să înşeueze doi cai în grajdurile domnului de Tréville,
unul pentru dumnealui, d'Artagnan, şi celălalt pentru dumnealui, Planchet, şi
apoi să vină să-l găsească la Athos, grajdurile domnului de Tréville fiind puse
odată pentru totdeauna la cheremul lui d'Artagnan.
Planchet o porni înspre strada Colombier şi d'Artagnan înspre strada Férou.
Athos era acasă şi golea morocănos o sticlă cu faimosul vin de Spania adus din
călătoria lui în Picardia. Îi făcu semn lui Grimaud să aducă un pahar şi pentru
d'Artagnan şi Grimaud îi îndeplini dorinţa ca de obicei.
D'Artagnan istorisi lui Athos tot ce se întîmplase în biserică între Porthos şi
soţia avocatului şi cum prietenul lor era poate pe cale să-şi facă rost de
echipament.
― În ceea ce mă priveşte, ― răspunse Athos la cele auzite, ― sînt foarte,
liniştit: ştiu că n-o să cheltuiască nici o femeie cu hamurile mele.
― Şi totuşi, frumos cum eşti, curtenitor şi de neam mare, eu cred, dragă
Athos, că n-ar fi pe lume crăiasă sau regină la adăpost de săgeţile inimii
dumitale.
― Ce tânăr e şi d'Artagnan ăsta! mormăi Athos ridicînd din umeri.
Si făcu semn lui Grimaud să mai aducă o sticlă de vin.
Tocmai atunci, strecurîndu-şi sfios capul pe uşa întredeschisă, Planchet îşi
vesti stăpînul că cei doi cai aşteptau afară.
― Care cai? întrebă Athos.
― Doi cai pe cai pe care domnul de Tréville mi-i împrumută ca să mă plimb
şi cu care vreau să dau o raită la Saint-Germain.
― Şi ce ai de gînd să faci la Saint-Germain? mai întrebă Athos.
D'Artagnan începu a-i povesti întîlnirea din biserică şi cum dăduse de
femeia care, împreună cu nobilul în mantie neagră şi cu cicatrice la tîmplă,
nu-i puteau ieşi din minte.
― Adică eşti îndrăgostit de asta, la fel cum erai şi de doamna Bonacieux,
spuse Athos ridicînd dispreţuitor din umeri, parcă i-ar fi fost milă de
slăbiciunile omeneşti.
― Eu? Da de unde! ― se împotrivi d'Artagnan, ― dar mor de nerăbdare să scot la lumină taina care o înconjoară. Nu ştiu de ce îmi închipui că femeia
asta, aşa cum n-o cunosc şi cum nici ea nu mă cunoaşte, are totuşi o înrîurire
asupra vieţii mele.
― Aşa e, ai dreptate, ― încuviinţă Athos, ― nu ştiu femeie pe lume vrednică
s-a mai cauţi cînd i-ai pierdut urma. Doamna Bonacieux s-a rătăcit pe undeva;
treaba ei, să se descurce cum o putea.
― Nu, Athos, te înşeli, ― îi răspunse d'Artagrtan, ― o iubesc mai mult ca
oricînd pe biata mea Constance şi dac-aş şti unde e acum, aş alerga pînă la
capătul pământului, ca s-o scap din ghearele duşmanilor; dar n-am aflat nimic;
tot ce-am încercat a fost zadarnic. Ce vrei? Trebuie
să mai şi petreci cîte puţin.
― Atunci petrece cu Milady, dragă d'Artagnan, ţi-o doresc din toată inima,
dacă-ţi poate face plăcere.
― Ascultă-mă, Athos ― îl îndemnă d'Artagnan, în loc să stai zăvorît aici ca
la închisoare, mai bine încalecă şi vino să te plimbi cu mine la Saint-Germain.
― Dragul meu, eu călăresc pe caii mei, atunci cînd îi am, altminteri, merg
pe jos.
― Uite, eu, eu nu sînt mîndru ca dumneata şi încalec pe ce găsesc, i-o
întoarse d'Artagnan zîmbind de răspunsul ursuz al lui Athos, care din partea
altuia l-ar fi jignit. Aşadar, cu bine, dragul meu.
― La revedere, mormăi muşchetarul, făcîndu-i semn lui Grimaud să
desfunde sticla pe care o adusese.
D'Artagnan şi Planchet încălecară şi se îndreptară spre Saint-Germain.
De-a lungul drumului cuvintele lui Athos cu privire la doamna Bonacieux în
veneau mereu în minte. Deşi de felul lui nu se prea prăpădea cu firea,
frumoasa negustoreasă i se cuibărise în inimă: aşa cum spunea, era gata s-o
caute şi la capătul pămîntului. Dar, pămîntul are atîtea capete tocmai pentru
că e rotund: astfel fiind, nu ştia nici el încotro s-o apuce.
Pînă una alta voia să descopere ce era cu acea Milady, Milady stătuse de
vorbă cu bărbatul cu pelerină neagră, prin urmare îl cunoştea. Dar, în mintea
lui d'Artagnan, tocmai bărbatul cu pelerina neagră o răpise pe doamna
Bonacieux a doua oară, după cum tot el o răpise şi întîia dată. Aşa că
d'Artagnan nu minţea decît pe jumătate, adică minţea puţin de tot cînd spunea
că pornind în căutarea acelei Milady, pornea totodată în căutarea sărmanei
Constance.
Furat de aceste gînduri şi dînd pinteni calului cînd şi cînd, d'Artagnan
străbătuse drumul şi ajunsese la Saint-Germain. Trecuse tocmai de pavilionul
în care cu zece ani mai tîrziu avea să se nască Ludovic al XlV-lea. Nimerise
într-o stradă pustie, privind mereu la dreapta şi la stîngă ca să vadă dacă nu
cumva dă de vreo urmă a frumoasei englezoaice, cînd deodată, la parterul unei
case arătoase care, potrivit obiceiului vremii, nu avea nici o fereastră la stradă,
zări ivindu-se un chip cunoscut. Insul trecea de colo-colo, pe un soi de terasă
împodobită cu flori. Planchet îl dibui cel dintîi.
― Domnule, ― se întoarse el spre d'Artagnan, ― mutra acelui gură-cască nu
vă spune nimic?
― Nu, ― răspunse d'Artagnan, ― şi totuşi sînt sigur că l-am mai zărit pe undeva.
― Păi cred şi eu, ― zise Planchet, ― e bietul Lubin, lacheul contelui de
Wardes, cel pe care l-aţi jumulit aşa de frumos acum o lună la Calais pe
drumul vilei comandantului de port.
― Da da, bine zici, ― îşi aminti d'Artagnan, ― îl ştiu acum. Oare te-o mai fi
ţinînd minte?
― Vai de capul lui, era atît de zăpăcit, că nu cred să mă mai ştie.
― Atunci, ia du-te. Intră în vorbă cu el, şi caută de află dacă stăpînul lui
mai trăieşte.
Planchet descălecă şi se duse drept la Lubin, care într-adevăr nu-l
recunoscu; amîndoi valeţii se puseră pe vorbă, ca cei mai buni prieteni din
lume, în vreme ce d'Artagnan îşi mîna amîndoi caii într-o ulicioară: ocolind apoi
jur-împrejur o casă, se întoarse să asculte sfătoşenia din dosul unui gard de
alun.
După cîteva clipe de pîndă îndărătul gardului, d'Artagnan auzi huruit de
trăsură şi văzu oprindu-se în faţa lui caleaşca frumoasei Milady. Fără doar şi
poate, Milady se afla înăuntru. D'Artagnan se culcă pe gîtul calului ca să poată
vedea totul fără ca el să fie văzut.
Scoţîndu-şi fermecătorul ei cap bălai prin portieră, Milady dădu cîteva
porunci cameristei.
Aceasta din urmă, fată nostimă între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani,
sprintenă şi vioaie, adevărată cameristă de casă mare, sări jos de pe scara
caleştii pe care şedea cocoţată, potrivit obiceiurilor vremii, şi se îndrepă spre
terasa unde d'Artagnan îl zărise pe Lubin.
D'Artagnan o urmări cu privirea şi o văzu îndreptîndu-se spre terasă.
Tocmai atunci, din întîmplare, cineva dinăuntru îl chemă pe Lubin, aşa că
Planchet rămase singur, zgîindu-şi ochii, ca să vadă încotro o apucase
d'Artagnan.
Camerista se apropie de Planchet şi luîndu-l drept Lubin, îi întinse un
bileţel, spunîndu-i:
― Pentru stăpînul dumitale.
― Pentru stăpînul meu? se miră Planchet.
― Da, şi e zor mare. Du-l numaidecît.
Fugi apoi îndărăt la trăsura care în vremea aceasta se şi întorsese înspre
partea de unde venise; se cocoţă iar pe scară şi caleaşca o porni din nou.
Planchet suci şi răsuci bileţelul, apoi deprins să asculte fără a crîcni, sări
jos de pe terasă, o apucă pe ulicioară şi după douăzeci de paşi dădu de
d'Artagnan care văzuse totul, şi-i ieşea înainte.
― Pentru dumneavoastră, domnule, spuse Planchet, dîndu-i biletul.
― Pentru mine? ― întreabă d'Artagnan, ― e sigur?
― Doamne sfinte! cum să nu fiu sigur: camerista mi-a spus: "Pentru
stăpînul dumitale". Eu n-am alt stăpîn decît pe dumneavoastră, aşa că... Dar
zău, straşnică fetişcană, camerista asta!
D'Artagnan desfăcu plicul şi citi următoarele cuvinte:
"Cineva care-ţi poartă de grijă mai mult decît poate mărturisi, ar vrea să ştie
în ce zi vei putea ieşi să te plimbi în pădure. Mîine, la hotelul Champ-du-Drap-d'Or, un lacheu în negru şi roşu va veni după răspuns."
― Ia te uită ! ― îşi zise în gînd d'Artagnan, ― asta-i prea de tot! s-ar spune
că Milady şi cu mine ne îngrijim de sănătatea aceluiaşi domn. Ia spune,
Planchet, cum îi mai merge prietenului nostru, contele de Wardes? Va să zică,
n-a dat ortul popii?
― Nu, domnule. Îi merge bine, aşa cum poate să-i meargă cuiva cu patru
lovituri de spadă în măruntaie, căci, fără supărare, l-aţi pocnit de patru ori şi,
drăguţul de el, abia se mai ţine pe picioare; i s-a scurs aproape tot sîngele. Cum
vă spuneam, domnule, Lubin nu mă ţinea minte şi mi-a povestit bob cu bob
toată păţania.
― Prea bine, Planchet, eşti regele valeţilor; acum încalecă şi hai să ajungem
caleaşca.
Nu le trebui multă vreme; peste cinci minute, zăriră caleaşca oprită în
marginea drumului; lîngă portieră stătea un călăreţ, în veşminte scumpe.
Convorbirea dintre Milady şi călăreţ era atît de însufleţită, încît d'Artagnan
se opri de partea cealaltă a trăsurii fără să-l bage cineva în seamă afară doar de
drăgălaşa cameristă.
Vorbeau englezeşte, limbă pe care d'Artagnan n-o pricepea de loc; dar, după
glas, tînărului nostru i se păru că frumoasa englezoaică era foc de supărată; ea
încheie convorbirea printr-o mişcare spulberînd orice îndoială, şi anume
printr-o lovitură de evantai atît de straşnică, încît mica podoabă femeiască sări
în mii de bucăţele.
Călăreţul izbucni într-un hohot de rîs care păru să întărite şi mai mult pe
Milady.
D'Artagnan îşi zise că venise vremea să se amestece în vorbă; se apropie de
cealaltă portieră, descoperindu-şi smerit capul.
― Doamnă ― zise el, îmi daţi voie să vă ofer sprijinul meu? Mi se pare că
acest domn v-a supărat. Rostiţi un singur cuvînt, doamnă, şi voi avea grijă să-l
pedepsesc pentru lipsa lui de curtenie.
După primele cuvinte, Milady îşi întoarse capul, privind mirată spre tînăr;
apoi, cînd acesta sfîrşi, ea îi răspunse într-un curat grai franţuzesc:
― Cu dragă inimă aş primi ocrotirea dumneavoastră domnule, dacă
persoana care mă ceartă n-ar fi chiar fratele meu.
― Atunci, vă rog să mă iertaţi, ― adăugă d'Artagnan, ― nu puteam să ştiu
acest lucru, doamnă.
― Ce tot îndrugă zăpăcitul ăsta, izbucni, aplecîndu-se pînă în dreptul
portierei, călăreţul despre care Milady spusese că-i era rudă, şi de ce nu-şi vede
de drum?
― Zăpăcit eşti dumneata, ― se răsti d'Artagnan aplecîndu-se la rîndul lui pe
grumazul calului şi răspunzînd tot prin portieră, ― uite, nu-mi văd de drum,
fiindcă am chef să mă opresc aici.
Călăreţul strecură cîteva cuvinte englezeşti surorii lui.
― Eu îţi vorbesc pe franţuzeşte, ― urmă d'Artagnan ― şi fă-mi te rog
plăcerea să-mi răspunzi pe acelaşi grai. Oi fi dumneata fratele doamnei., dar
din fericire nu eşti şi al meu.
S-ar fi putut crede că Milady, temătoare ca orice femeie, va rosti un cuvînt ca să curme acel început de gîlceavă, dar, dimpotrivă, vîrîndu-se în fundul
caleştii, porunci nepăsătoare vizitiului:
― Mînă la palat!
Tînăra cameristă aruncă neliniştită o privire lui d'Artagnan, căci chipeş cum
era, gentilomul nostru n-o putuse lăsa rece.
Caleaşca o porni şi cei doi bărbaţi se văzură deodată faţă în faţă, fără nici o
oprelişte între ei.
Necunoscutul făcu o mişcare pentru a urma caleaşca, dar d'Artagnan, a
cărui mînie clocotea tot mai aprig căci recunoscuse în el pe englezul din Amiens
care-i cîştigase calul şi fusese cît p-aci să-i cîştige lui Athos inelul cu diamant,
îi apucă frîul calului şi-l ţinu în loc.
― Ei! domnule, ― strigă el, ― se vede că eşti şi mai zăpăcit ca mine, căci
pare-mi-se ai uitat că noi doi mai avem o socoteală.
― Ah, ah! ― făcu englezul, ― dumneata erai, maestre? Va să zică nu te laşi,
ţii morţiş să joci cînd una, cînd alta.
― Da, şi asta mi-aduce aminte că trebuie să-mi iau revanşa. Aşa că, vom
vedea noi, scumpe domn, dacă mînuieşti la fel de dibaci spada ca şi zarurile.
― Vezi şi dumneata că n-am spadă, ― zise englezul, ― vrei să faci pe viteazul
în faţa unui om fără armă?
― Nădăjduiesc că acasă ai o spadă, i-o întoarse d'Artagnan. În orice caz, eu
am două, aşa că dacă doreşti, le tragem la sorţi.
― Nu-i nevoie, ― răspunse englezul, ― am unelte din astea, berechet.
― Ei bine, nobile domn, ― stărui d'Artagnan, ― alege-o pe cea mai lungă şi
vino să mi-o arăţi diseară!
― Unde, rogu-te?
― În dosul Luxemburgului e un cartier minunat pentru plimbări de acest
soi.
― Bine, voi veni.
― La ce oră?
― La şase.
― Ia spune, poate ca ai şi vreun prieten, doi...
― Ba am trei care se vor simţi măguliţi să joace aceeaşi partidă ca şi mine.
― Trei? Cu atît mai bine, se potriveşte de minune, ― răspunse d'Artagnan, ―
e tocmai ce-am socotit şi eu.
― Şi acum, spune-mi cine eşti? întrebă englezul.
― Sînt domnul d'Artagnan, gentilom gascon, din garda regală, compania
domnului des Essarts. Dar dumneata?
― Eu sînt lordul de Winter, baron de Sheffield.
― Mă rog! Sluga dumitale, domnule baron, ― răspunse d'Artagnan, ― deşi ai
nişte nume greu de ţinut minte.
Şi dînd pinteni calului, porni în goană, înapoi spre Paris.
Cum obişnuia în asemenea împrejurări, d'Artagnan descălecă de-a dreptul
la Athos.
Îl găsi tolănit pe o canapea mare unde aştepta, după cum spusese, ca
echipamentul să vină singur pînă la el.
D'Artagnan îi istorisi tot ce se petrecuse, mai puţin scrisoarea către domnul de Wards.
Athos era încîntat la gîndul că se va bate cu un englez. După cum am mai
spus, acesta era visul lui.
Îşi trimiseră valeţii să-i cheme grabnic pe Porthos şi Aramis, cărora le
aduseră la cunoştinţă cele petrecute.
Porthos îşi trase spada din teacă şi începu s-o mînuiască în faţa peretelui,
dîndu-se cînd şi cînd îndărăt şi mlădiindu-şi genunchii ca un dansator. Aramis,
care lucra de zor la poemul lui, se încuie în cabinetul lui Athos cu rugămintea
să fie lăsat în pace pînă va începe duelul.
Athos ceru prin semne lui Grimaud să-i mai aducă o sticlă de vin.
Cît priveşte pe d'Artagnan, chibzuia în mintea lui un mic plan a cărui
desfăşurare o vom cunoaşte mai tîrziu, plan care-i făgăduia se vede cine ştie ce
năzdrăvănie, căci din cînd în cînd un zîmbet luminos, trecea pe faţa-i visătoare.