CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

I. ENGLEZI ȘI FRANCEZI

Partea a II-a

La ora hotărîtă, muşchetarii se duseră împreună cu cei patru valeţi
îndărătul Luxemburgului, într-un ocol lăsat pe seama căpriţelor. Athos dădu
un bănuţ păzitorului, ca să plece. Valeţii primiră poruncă să stea de veghe.
Curînd, o ceată de gentilomi se apropie tăcută şi pătrunzînd în ocol, se
îndreptă spre muşchetari; apoi, potrivit obiceiurilor de peste mare, se făcură
prezentările.
Englezii erau cu toţii de neam mare şi numele atît de ciudate ale
potrivnicilor nu numai că le stîrniră uimirea, dar îi şi neliniştiră.
― Bine, foarte bine, ― începu lordul de Winter după ce toţi trei muşchetari
spuseră cum îi cheamă, ― dar noi tot nu ştim cine sînteţi şi nici nu ne putem
bate cu nişte porecle; astea-s nume de păstori!
― După cum bine bănuiţi, milord, sînt nume de împrumut, încuviinţă
Athos.
― Atunci cu atît mai mult dorim să vă cunoaştem adevăratele nume,
răspunse englezul.
― Aţi jucat totuşi cu noi fără să ştiţi cum ne cheamă, ― îi aminti Athos, ―
dovadă că ne-aţi şi cîştigat cei doi cai.
― E adevărat, dar atunci ne puneam în primejdie doar banii, pe cîtă vreme
acum ne primejduim viaţa: joci cu oricine, dar de bătut nu te baţi decît cu cei
de o seamă cu tine.
― Aşa e, se învoi Athos. Şi, luîndu-l deoparte pe acela dintre cei patru
englezi cu care trebuia să se bată, îşi spuse numele în şoaptă.
Porthos şi Aramis făcură şi ei la fel.
― Sînteţi mulţumit? întrebă Athos pe potrivnicul lui. Găsiţi obîrşia mea
destul de aleasă pentru a binevoi să încrucişaţi spada cu mine?
― Da, domnule, zise englezul, înclinîndu-se.
― Acum vreţi să vă spun şi eu ceva? adăugă răspicat Athos.
― Ce anume? întrebă englezul.
― Aţi fi făcut mai bine dacă nu mi-aţi fi cerut să mă dau în vileag.
― Şi de ce?
― Fiindcă se crede că am murit, iar eu doresc, din anumite pricini, să nu se
ştie că sînt în viaţă, aşa că voi fi silit să vă ucid pentru ca taina mea să nu
zboare din gură-n gură.
Englezul privi pe Athos crezînd că glumeşte; dar lui Athos nu-i ardea de
glumă.
― Gata, domnilor? întrebă el întorcîndu-se către prieteni şi potrivnici.
― Da, răspunseră într-un glas englezii şi francezii.
― Atunci în gardă, porunci Athos.
Opt spade străluciră dintr-o dată în razele amurgului sîngeriu şi lupta porni
cu o înverşunare firească între oameni de două ori duşmani.
Athos lupta la fel de liniştit şi cu luare-aminte ca şi cînd s-ar fi aflat într-o
sală de scrimă.
Porthos, pe care păţania din Chantilly îl lecuise de o prea mare încredere în
sine, se avînta cu iscusinţă şi chibzuială.
Aramis, nerăbdător să-şi isprăvească al treilea cînt al poemului, se zorea ca
tot omul care n-are vreme de pierdut.
Athos îşi ucise cel dintîi adversarul: îl nimerise cu o singură lovitură, dar
aşa cum îi spusese, cu o lovitură de moarte, pînă în adîncul inimii.
După el, Porthos îşi întinse adversarul pe iarbă; îi străpunsese coapsa. Cum
englezul îi predase spada fără a mai încerca vreo împotrivire, Porthos îl luă în
braţe şi-l duse astfel pînă la trăsură.
Aramis se năpusti atît de crunt asupra potrivnicului, încît acesta, după ce
dădu îndărăt cu vreo cincizeci de paşi, o luă la sănătoasa şi se făcu nevăzut în
huiduielile valeţilor, cît priveşte pe d'Artagnan, el nu făcuse altceva decît să se
apere; apoi cînd îşi dăduse seama că celălalt era istovit, îi arse o lovitură
zdravănă de-i sări spada din mînă. Văzîndu-se dezarmat, baronul dădu doi-trei
paşi înapoi, dar în clipa aceea piciorul îi alunecă şi se prăvăli pe spate.
Dintr-o săritură, d'Artagnan se repezi asupra lui şi pironindu-i spada în
gîtlej îi spuse:
― Aş putea să vă ucid, domnule, sîneţi în mîinile mele, dar de dragul surorii
dumneavoastră vă dăruiesc viaţa.
D'Artagnan nu mai putea de bucurie; i se împlinea gîndul pus la cale de cu
vreme, gînd sub a cărui căldură îi înflorise pe faţă zîmbetele de care am vorbit.
Încîntat că are de-a face cu un gentilom atît de cumsecade, englezul îl
strînse la piept pe d'Artagnan, copleşind şi pe cei trei muşchetari cu tot soiul de
măguliri; cum adversarul lui Porthos fusese urcat în trăsură, iar al lui Aramis
dăduse bir cu fugiţii, nu se mai gîndiră cu toţii decît la cel mort.
În vreme ce Porthos şi Aramis îi scoteau haina, la nădejdea că poate mai
trăia încă, o pungă doldora de bani îi lunecă din cingătoare. D'Artagnan o ridică de jos şi o întinse lordului de Winter.
― Ce naiba vreţi să fac cu ea? întrebă englezul.
― Înapoiaţi-o rudelor, răspunse d'Artagnan.
― Şi ce le pasă rudelor de fleacul ăsta! Le rămîn moştenire cincisprezece mii
de galbeni; luaţi punga pentru lacheii dumneavoastră.
D'Artagnan băgă punga în buzunar.
― Şi acum, tinere prieten, cred că-mi dai voie spun astfel, ― urmă lordul de
Winter, ― chiar astă-seară mă vei însoţi, dacă doreşti, la sora mea, lady Clarick,
căci aş vrea să te bucuri şi de bunvoinţa ei, şi cum nu e tocmai lipsită de
trecere la curte, poate că o vorbă bună îţi va prinde bine cîndva.
D'Artagnan roşi de bucurie şi se înclină în semn de încuviinţare.
În vremea asta, Athos se apropiase de d'Artagnan.
― Ce-ai de gînd să faci cu punga? îi şopti el la ureche.
― Voiam să ţi-o dau dumitale, dragă Athos.
― Pentru ce tocmai mie?
― Pentru că dumneata l-ai ucis: pradă de la vrăjmaş.
― Eu, să mă pricopsesc de la un duşman?! se încruntă Athos. Drept cine
mă iei?
― Datină de război. Îi aminti d'Artagnan; de ce n-ar merge la fel şi în
dueluri?
― Nici pe cîmpul de bătălie n-am făcut una ca asta.
Porthos dădu din umeri, iar Aramis ţinu parte lui Athos cu o mişcare a
buzelor.
― Atunci, ― urmă d'Artagnan, ― să dăm banii valeţilor noştri, aşa cum ne-a
sfătuit lordul de Winter.
― Bine, ― spuse Athos ― să dăm punga, dar nu la ai noştri, ci lacheilor
englezi.
Athos luă punga şi o zvârli în mîinile vizitiului:
― Pentru dumneata şi tovarăşii dumitale.
Asemenea mărinimie din partea unui om cu desăvîrşire lipsit de mijloace, îl
ului chiar pe Porthos, iar acea dărnicie franţuzească povestită mai departe de
lordul de Winter şi prietenul lui, se bucură pretutindeni de mare laudă, în afară
de a domnilor Grimaud, Mousqueton, Planchet şi Bazin.
Despărţindu-se de d'Artagnan, lordul de Winter îi dădu adresa surorii sale:
locuia în Piaţa Regală, cartier cu deosebire ales pe vremea aceea, la numărul
şase. De altminteri îi făgădui că va trece să-l ia pentru a-l prezenta frumoasei
milady. D'Artagnan îi dădu întîlnire la ora opt, acasă la Athos.
Gîndul că se va înfăţişa înaintea ei, îl frămînta pe gasconul nostru; îşi
amintea împrejurările stranii în care femeia aceea îi răsărise mereu în cale.
Pentru el nu încăpea îndoială că Milady era o unealtă a cardinalului, totuşi
ceva îl chema către ea, puterea unei vrăji de care nu-şi dădea nici el seama.
Singura lui teamă era ca nu cumva Milady să-l bănuiască a fi omul din Meung
şi din Douvres. Atunci ar fi ştiut că e unul din credincioşii domnului de Tréville
şi, prin urmare, slujitor cu trup şi suflet al regelui, ceea ce ar fi fost în dauna
lui; căci dacă Milady l-ar fi cunoscut aşa cum şi el o cunoştea pe ea, amîndoi ar
fi jucat o partidă cu aceiaşi sorţi de izbîndă. Cît priveşte începutul de dragoste dintre ea şi contele de Wardes, tînărul nostru încrezut se sinchisea prea puţin,
deşi contele era tînăr, frumos, bogat şi cu mare trecere pe lîngă cardinal. Dar
nu degeaba ai douăzeci de ani şi pe deasupra le-ai născut şi la Tarbes.
D'Artagnan trecu mai întîi pe acasă, se găti cu cel mai înzorzonat veşmînt,
apoi întorcîndu-se la Athos îi istorisi totul, ca de obicei. După ce-i ascultă
păsul, Athos clătină din cap şi cu amărăciune în glas îl îndemnă să ia bine
seama.
― Mda, ― făcu el, ― abia ai pierdut o femeie despre care dădeai zor că e
bună, încîntătoare, fără cusur, şi iată că acum te ţii după alta!
D'Artagnan simţi ce îndreptăţită era mustrarea.
― O iubeam pe doamna Bonacieux din toată inima, ― desluşi el, ― iar pe
Milady o iubesc doar cu mintea. Am primit să mă duc la ea mai ales ca să dibui
cam ce învîrteşte la curte.
― Ce învîrteşte la curte? La naiba, nu-i prea greu de ghicit după tot ce mi-ai
spus pînă acum. Trebuie să fie vreo iscoadă de-a cardinalului; o femeie care o
să-ţi arunce un laţ şi o să-ţi prindă frumuşel gîtul.
― Nu zău, dragă Athos, prea le vezi toate în negru.
― Dragul meu, eu n-am încredere în femei; ce vrei! sînt păţit şi mai ales
n-am încredere în femeile bălaie. Nu mi-ai spus tu că şi Milady e bălaie?
― Are cel mai frumos păr auriu din lume.
― Vai, vai, sărmanul meu d'Artagnan! îl tîngui Athos.
― Ascultă, eu vreau doar să mă lămuresc; şi după ce voi şti tot ce trebuie să
ştiu, o să mă dau la o parte.
― Bine, lămureşte-te, mormăi nepăsător Athos.
Lordul de Winter sosi la ora hotărîtă, iar Athos, înştiinţat din vreme, trecu
în camera alăturată. Găsindu-l aşadar pe d'Artagnan singur, şi fiindcă era
aproape opt, îl şi luă cu el.
O caleaşcă luxoasă, înhămată cu doi armăsari focoşi, aştepta la scară; peste
cîteva clipe erau în Piaţa Regală.
Milady Clarick îl primi pe d'Artagnan fără umbră de surîs. Palatul era de o
bogăţie bătătoare la ochi şi, deşi cei mai mulţi dintre englezi, goniţi de război,
părăsiseră Franţa sau erau pe cale s-o părăsească, Milady făcuse noi cheltuieli
pentru căminul ei, dovadă că măsura privind izgonirea englezilor nu o atingea.
― Iată, ― începu lordul de Winter, arătîndu-l pe d'Artagnan surorii sale, ―
iată un tînăr gentilom care a avut în mîinile lui viaţa mea şi totuşi a vrut să mă
cruţe, deşi eram de două ori duşmani: întîi pentru că eu îl jignisem, şi pe urmă
pentru că sînt englez. Dacă ţii cîtuşi de puţin la mine, te rog, doamnă,
mulţumeşte-i.
Milady încruntă uşor din sprîncene; un nor aproape nevăzut îi adumbri
fruntea şi un surîs atît de straniu îi lunecă pe buze, încît tînărul, căruia nu-i
scăpase această întreită tulburare, se simţi ca înfiorat.
Fratele nu-şi dădu seama de nimic; maimuţa răsfăţată a gazdei îl trăsese de
pulpană, iar el se întorsese ca să se joace cu ea.
― Fiţi bine venit, domnule ― vorbi Milady cu o voce a cărei catifelare nu se
potrivea cu căutătura cruntă ce nu-i scăpase lui d'Artagnan ― aţi cîştigat azi
drepturi veşnice la recunoştinţa mea. Englezul se întoarse atunci şi-i povesti toată lupta, fără să treacă peste nici
un amănunt. Milady îl asculta cu cea mai mare luare-aminte; dar deşi se
străduia să-şi ascundă gîndul, se vedea uşor că ceea ce auzea nu-i era de loc pe
plac. Faţa i se împurpura, iar micul ei picior nu-şi mai găsea astîmpăr sub
rochie.
Lordul de Winter nu băgă nimic de seamă. După ce sfîrşi de povestit, se
apropie de masa pe care se găsea o tavă cu o sticlă de vin de Spania şi mai
multe pahare: umplu două pahare şi, făcîndu-i semn, îl pofti pe d'Artagnan să
bea.
D'Artagnan ştia că un englez se socoteşte jignit cînd te codeşti să ciocneşti
paharul cu el. Se apropie deci de masă şi luă alt pahar. Cum în vremea asta
n-o pierdea din ochi pe Milady, văzu prin oglindă că se schimbase la faţă.
Crezînd că nu se mai uită nimeni la ea, ceva sălbatic îi însufleţea privirea; îşi
înfigea dinţii în batistă, cu gînd parcă s-o muşte.
Tocmai atunci intră în cameră acea drăgălaşă cameristă pe care d'Artagnan
o mai văzuse; ea spuse cîteva cuvinte în englezeşte lordului de Winter, care
ceru îndată voie lui d'Artagnan să se retragă, fiind chemat în altă parte de
treburi grabnice şi stăruind totodată pe lîngă sora lui să-i capete iertarea.
După ce strînse mîna lordului de Winter, d'Artagnan se întoarse lîngă
Milady. Cu o iuţeală uimitoare, chipul ei îşi luase din nou înfăţişarea-i gingaşă;
atît doar că batista cu răzleţe pete purpurii dădea de gol pe frumoasa care-şi
muşcase buzele pînă la sînge.
Şi erau fără seamăn buzele ei. Să fi jurat că-s mărgean viu!
Convorbirea luă o întorsătură vioaie. S-ar fi zis că Milady era iarăşi în apele
ei. Destăinui lui d'Artagnan că lordul de Winter nu-i era frate, ci cumnat;
fusese căsătorită cu mezinul familiei care o lăsase văduvă cu un copil. Acest
copil era singurul moştenitor al lordului de Winter, numai dacă el nu s-ar fi
căsătorit. Din spusele ei, d'Artagnan întrezări un fel de văl, ce acoperea ceva,
dar mai adînc, sub văl, privirea lui nu, putea încă pătrunde.
De altminteri, după o jumătate de ceas, d'Artagnan rămase încredinţat că
Milady era o compatrioată; vorbea graiul francez în chip atît de elegant şi de
curat, încît nu încăpea nici urmă de îndoială.
D'Artagnan dădu drumul unui şuvoi de vorbe curtenitoare şi jurăminte de
credinţă. La toate neroziile îndrugate de gasconul nostru, Milady surîdea cu
voie bună. Ora plecării sosi. D'Artagnan îşi luă rămas bun şi ieşi din salonul ei,
fericit ca nimeni pe lume.
Pe scară se întîlni cu frumoasa cameristă, care, după ce îl atinse în treacăt,
îmbujorîndu-se pînă-n albul ochilor, se rugă de iertare cu un glas atît de dulce,
încît iertarea o şi căpătă pe loc.
D'Artagnan se întoarse a doua zi şi fu primit şi mai bine decît în ajun.
Lordul de Winter nefiind acolo, Milady rămase de data asta toată seara numai
cu el. Părea că soarta lui n-o lasă rece; îl întrebă din ce loc se trăgea, cu cine
era prieten şi dacă nu se gîndise vreodată să se alăture slujitorilor domnului
cardinal.
D'Artagnan, care, după cum se ştie, era deosebit de prevăzător pentru un
tînăr de douăzeci de ani, îşi aminti bănuielile lui cu privire la Milady; ridică în slăvi pe eminenţa sa şi-i spuse că, fără doar şi poate, ar fi intrat în garda
cardinalului şi nu în garda regelui, dacă l-ar fi cunoscut, de pildă, pe domnul
de Cavois în loc să-l fi cunoscut pe domnul de Tréville.
Milady schimbă vorba în chipul cel mai firesc din lume şi-l întrebă în
treacăt pe d'Artagnan dacă nu fusese vreodată în Anglia.
D'Artagnan răspunse că fusese trimis în Anglia de domnul de Tréville, în
vederea cumpărării unor cai şi chiar adusese de acolo patru, pentru a fi puşi la
încercare.
În timpul convorbirii, Milady îşi muşcă de două-trei ori buzele. Avea în faţa
ei un gascon care nu se dădea bătut atît de uşor.
La aceeaşi oră ca şi în ajun, d'Artagnan părăsi pe Milady. Pe sală se întîlni
iarăşi cu frumoasa Ketty; era numele cameristei. Ea îi furişă o privire galeşă,
asupra căreia d'Artagnan n-ar fi trebuit să se înşele, dar prins în mrejele
stăpînei, lui nu-i mai ardea de altcineva.
A doua şi a treia zi, d'Artagnan se duse iarăşi la Milady. De fiecare dată, ea
îl primea tot mai prieteneşte.
Şi în fiecare seară o întîlnea pe drăgălaşa cameristă fie în anticameră, fie pe
coridor, fie pe scară.
Dar, cum am mai spus, d'Artagnan nici măcar nu băgase de seamă
încăpăţînata stăruinţă a sărmanei Ketty.