Încrezătoare, îmi întrebuințez amigdalitele și sparg tăcerea surdă. Mereu îmi reproșai că nu îți vorbesc mai mult decât trebuie. Acum regreți. Preferai să rămân tăcută, nu-i așa? Știu că nu îți surâde să ți se arunce în timpane săgeți prea usturător de conforme cu realitatea pe care încerci să ți-o negi. Dar ți-ai făcut-o cu mâna ta, nu ești îndreptățit să contești. Acum că finalmente sunt hotărâtă să îți vorbesc, ai vrea să dispari aproape, să devii propriul tău neant. Știi că am dreptate. Și nu vrei să îți accepți erorile. De ce refuzi să accepți?
Îți sună cunoscut; știi că e manopera ta personală. M-ai atacat animalic, lipsit de orice constrângere morală, deși știai... O știai! Erai permanent în cunoștință de cauză în dățile în care îmi străpungeai perdeaua oricum prea subțire pentru a rezista tentațiilor de afundare în abis, și totuși ai făcut-o. Mi-ai distrus iluziile și mi-ai confruntat ireversibil pereții zidiți spre apărare contactului dureros de real cu intențiile tale sinistre de ruinare a unui copil ce doar aspira la o distinctă dimensiune a concretului usturător, deși de o pregnanță mincinoasă și josnic de inumană.
