CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XVIII. CHESTIUNI FAMILIALE

Athos găsise cuvintele: chestiuni familiale. O chestiune familială scăpa de
sub cercetarea cardinalului; o chestiune familiară nu privea pe nimeni; puteai
să-ţi vezi în faţa lumii de chestiunile tale familiale.
Aşadar, Athos găsise cuvintele: chestiuni familiale.
Aramis găsise ideea: valeţii. Porthos găsise mijloacele: diamantul.
Numai d'Artagnan nu găsise nimic, el care pînă atunci fusese cel mai
născocitor dintre toţi; dar trebuie să şi spunem că era de ajuns să audă
numele: "Milady" şi încremenea pe loc.
Ba nu! Ne înşelăm: el găsise pe cumpărătorul diamantului.
Prînzul de la domnul de Tréville se desfăşură într-o încîntătoare voioşie.
D'Artagnan purta noua sa uniformă; cum avea aproape aceeaşi statură cu
Aramis şi cum Aramis ― cititorul îşi aminteşte ― bine plătit de librarul care-i
cumpărase poemul, dăduse să i se facă două rînduri de veşminte, îi trecuse
prietenului său un echipament întreg.
D'Artagnan ar fi plutit pe aripile fericirii, dacă făptura acelei Milady nu s-ar
fi ivit ca un nor întunecat în zarea depărtată.
După prînz, prietenii îşi dădură întîlnire seara la locuinţa lui Athos, pentru
a lua cele din urmă hotărîri.
D'Artagnan îşi petrecu toată ziua plimbîndu-şi straiele de muşchetar pe
toate uliţele taberei.
Seara, la ceasul hotărît, cîteşipatru erau iarăşi laolaltă; nu mai rămîneau
decît trei lucruri de chibzuit:
Ce vor scrie fratelui viclenei Milady;
Ce vor scrie îndemînaticei fiinţe din Tours;
Şi care din valeţi va duce scrisorile.
Fiecare şi-l lăuda pe al lui: Athos îl pomenea pe tăcutul Grimaud, care nu
vorbea decît cînd stăpînul său îi descleşta gura; Porthos amintea purtarea lui
Mousqueton, în stare să cotonogească patru oameni de talie obişnuită; Aramis,
încrezător în dibăcia lui Bazin, îşi ridica în slăvi candidatul; în sfîrşit,
d'Artagnan avea încredere oarbă în cutezanţa lui Planchet şi istorisea purtarea
lui minunată cu prilejul păţaniei din Boulogne.
Cele patru vrednice feţe se hărţuiră multă vreme pentru întîietate, dînd loc
unor întreceri măreţe, pe care nu le vom pomeni aici, de teamă să nu lungim
prea mult firul povestirii noastre.
― Din nefericire, ― vorbi Athos, ― ar trebui ca trimisul nostru să îmbine în
el toate cele patru însuşiri pomenite.
― Dar unde să dai de un asemenea valet?
― De negăsit, ― rosti Athos, ― de aceea luaţi-l pe Grimaud.
― Luaţi-l pe Mousqueton.
― Luaţi-l pe Bazin.
― Luaţi-l pe Planchet; Planchet e cutezător şi îndemînatic. Aşa că întruneşte
două din cele patru însuşiri cerute.
― Domnilor, ― grăi Aramis ― lucrul de căpetenie nu este de a şti care din
cei patru valeţi ai noştri e cel mai tăcut, cel mai puternic, cel mai dibaci şi cel
mai cutezător, lucrul de căpetenie este de a şti căruia dintre ei îi plac cel mai
mult banii.
― Ceea ce spune Aramis e bine chibzuit, încuviinţă Athos. Trebuie să
foloseşti mai mult lipsurile oamenilor decît însuşirile lor; sfinţite părinte, sînteţi
un mare înţelept!
― Negreşit, ― urmă Aramis, ― căci avem nevoie să fim slujiţi nu numai pentru a izbuti în ceea ce punem la cale, dar şi pentru a nu da greş; dacă n-am
izbutit, vai de capete, dar nu de ale valeţilor!
― Mai încet, Aramis! sfătui Athos.
― Nu de ale valeţilor, ci de ale stăpînilor. Oare valeţii noştri ne sînt atît de
credincioşi, încît să-şi dea viaţa pentru noi? Fireşte că nu.
― Pe legea mea, eu aproape că aş răspunde pentru Planchet.
― Atunci, dragă prietene, adaugă la credinţa lui din fire o sumă de bani cu
care s-o ducă bine şi-n loc de o dată, poţi să răspunzi pentru el de două ori.
― Dumnezeule mare! Şi totuşi vă vor trage pe sfoară, se încăpăţînă Athos
care vedea totul în trandafiriu cînd era vorba de lucruri şi totul în negru cînd
era vorba de oameni. Vor făgădui marea cu sarea, ca să capete bani şi în drum,
de teamă, nu vor face nimic. Odată prinşi vor fi strînşi cu uşa; strînşi cu uşa,
vor mărturisi. Ce dracu! Nu sîntem copii! Ca să ajungi în Anglia (Athos coborî
glasul) trebuie să străbaţi toată Franţa, împînzită cu spionii şi slugile
cardinalului; ca să te urci pe vapor îţi trebuie hîrtie de voie; ca să te descurci la
Londra, trebuie să ştii englezeşte. Iată, eu cred că-i chiar foarte greu.
― Ba de loc, îi răspunse d'Artagnan, care ţinea să-şi vadă socotelile
împlinite. Dimpotrivă, mie mi se pare că-i uşor. La naiba, se înţelege de la sine
că dacă te apuci să înşiri lordului de Winter lucruri anapoda, nelegiuirile
cardinalului...
― Mai încet! stărui Athos.
― Urzeli şi taine de stat, ― urmă d'Artagnan, ascultînd de sfatul lui Athos, ―
se înţelege că ne-ar trage pe roată de vii; dar, pentru numele lui Dumnezeu, nu
uitaţi, cum ai spus chiar dumneata Athos, că noi îi scriem doar pentru
chestiuni familiale; că-i scriem numai cu scopul de a o împiedica pe Milady,
chiar din clipa cînd va fi sosit la Londra, să ne facă vreun rău. Îi voi scrie deci o
scrisoare cam în felul următor:
― S-auzim, făcu Aramis, luîndu-şi de la început o mutră acră.
― "Domnule şi scump prieten..."
― Poftim, scump prieten cînd scrii unui englez, curmă vorba Athos. Frumos
început, n-am ce zice, d'Artagnan! Numai pentru cuvîntul ăsta şi o să te sfîşie
în bucăţi, în loc să te tragă pe roată de viu.
― Atunci, fie; voi spune deci, pe scurt: Domnule!
― Poţi să-i spui chiar Milord, sfătui Athos, care preţuia buna-cuviinţă.
― "Milord, vă amintiţi de micul ţarc cu căpriţe de lîngă Luxemburg?"
― Bun, iată acum şi Luxemburgul! O să se creadă că te legi şi de
regina-mamă! Asta ne mai lipsea, bombăni Athos.
― Atunci, să spunem aşa: "Milord, mai ţineţi minte ţarcul unde aţi scăpat
cu viaţă?"
― Dragă d'Artagnan, ― stărui Athos, ― n-o să fii niciodată în stare să
ticluieşti un răvaş ca lumea: "Unde aţi scăpat cu viaţă!" Las-o naibii, e ceva
nevrednic. Unui om de lume nu-i aduce niciodată aminte asemenea binefaceri
cu care l-ai cinstit. O binefacere amintită e totuna cu o jignire.
― Ah! dragul meu, ― răspunse d'Artagnan, ― este de nesuferit şi dacă-i
vorba să scriu sub cenzura dumitale, mai bine mă las păgubaş.
― Şi bine faci. Mînuieşte flinta şi spada, dragul meu, te descurci frumos în astfel de îndeletniciri; dar lasă condeiul pe seama prea cuviosului, asta-i treaba
lui.
― Da, într-adevăr, ― întări Porthos, ― lasă condeiul pe seama lui Aramis, el
îşi scrie teza în latineşte.
― Bine, fie! ― se învoi d'Artagnan, ― atunci scrie-ne scrisoarea, Aramis; dar,
pe înalt prea sfinţitul nostru papă, ţine-te bine căci, să ştii că la rîndul meu o
să-ţi caut pete-n soare!
― Asta vreau şi eu, ― răspunse Aramis cu acea încredere copilărească pe
care orice poet o are în el, ― dar să mi se spună întîi adevărul. Am prins de ici
de colo că această cumnată e o ticăloasă; m-am încredinţat chiar eu cînd am
ascultat-o vorbind cu cardinalul.
― Mai încet, mai încet, fraţilor! spuse iarăşi Athos.
― Dar, ― urmă Aramis, ― îmi scapă amănuntele.
― Şi mie, la fel, mărturisi Porthos.
D'Artagnan şi Athos se priviră cîtva timp în tăcere. În cele din urmă, după o
clipă de reculegere, Athos, mai galben la faţă ca de obicei, făcu semn că se
învoieşte şi d'Artagnan înţelese că-i era îngăduit să vorbească.
― Atunci iată ce trebuie spus, desluşi d'Artagnan: "Milord, cumnata
dumneavoastră e o nelegiuită, care a vrut să pună pe cineva să vă omoare, ca
să vă moştenească. Dar ea nu se putea căsători cu fratele dumneavoastră căci
era în acelaşi timp măritată în Franţa şi..."
D'Artagnan se opri, parcă ar fi căutat cuvîntul potrivii: cu ochii lui Athos.
― Şi izgonită de soţul ei, urmă Athos.
― Fiindcă fusese înfierată cu fierul roşu, încheie d'Artagnan.
― Ia mai taci! strigă Porthos! Cu neputinţă! Cum? A vrut să pună să-l
omoare pe cumnatu-su?
― Da.
― Adică era căsătorită? întrebă Aramis.
― Da.
― Şi soţul ei a băgat de seamă că avea o floare de crin pe umăr? strigă
Porthos.
― Da.
Toţi aceşti da fuseseră rostiţi de Athos, fiecare cu un glas din ce în ce mai
posomorît.
― Şi cine a văzut floarea asta de crin? întrebă Aramis.
― D'Artagnan şi cu mine, mai bine-zis, pentru a păstra adevărul faţă de
scurgerea vremii, eu şi cu d'Artagnan, răspunse Athos.
― Şi soiul acestei groaznice făpturi mai trăieşte încă? întrebă Aramis.
― Da, mai trăieşte.
― Eşti sigur?
― Sînt sigur.
Urmă o scurtă tăcere de gheaţă în timpul căreia fiecare îşi simţi sufletul
mişcat potrivit firii lui.
― Iată, de data asta, ― vorbi Athos, curmînd cel dinţii tăcerea, ― d'Artagnan
ne-a dat o minunată schiţă de scrisoare; asta trebuie scris înainte de toate.
― Ei drăcie, ai dreptate, Athos. ― recunoscu Aramis, ― e cam greu să ticluieşti aşa ceva. Chiar ministrul de justiţie s-ar simţi încurcat să
întocmească o scrisoare atît de tare şi totuşi, domnul ministru al justiţiei aduce
frumos din condei un proces-verbal. Oricum! Tăcere, că scriu!
Într-adevăr, Aramis luă pana, se gîndi cîteva clipe, scrise opt sau zece
rînduri cu drăgălaşe slove mărunte de femeie, apoi, cu, glas dulce şi molcom,
ca şi cînd fiecare cuvînt ar fi fost grijuliu cîntărit, citi cele ce urmează:
"Milord,
Persoana care vă scrie aceste cîteva rînduri a avut cinstea să încrucişeze
spada cu dumneavoastră într-o ogradă părăsită din strada Infernului. Întrucît
de atunci aţi binevoit în mai multe rînduri să vă numiţi prietenul acestei
persoane, ţine şi ea să îndreptăţească această prietenie, printr-o povaţă
folositoare. De două ori era să vă răpună o rudă apropiată, pe care o socotiţi
moştenitoarea dumneavoastră, fiindcă nu ştiţi că înainte de a se fi căsătorit în
Anglia, ca se măritase în Franţa. Dar, a treia oară, adică de data aceasta, puteţi
să-i cădeţi pradă. Ruda dumneavoastră a plecat astă-noapte din La Rocheile
spre Anglia. Supravegheaţi-i sosirea, căci are planuri mari şi groaznice. Dacă
vreţi cu tot dinadinsul să ştiţi de ce este în stare, citiţi-i trecutul pe umărul
stîng."
― Foarte bine, e minunat! recunoscu Athos. Aramis dragă ai un stil de
secretar de stat. De azi înainte lordul de Winter va fi cu ochii în patru,
bineînţeles dacă scrisoarea ajunge în mîinile lui: şi chiar dacă ar cădea în
mîinile eminenţei sale, tot n-am putea fi în primejdie. Dar fiindcă valetul care
va pleca ar putea să ne facă să credem că a fost la Londra şi el să se oprească
la Châtellerault, să nu-i dăm o dată cu scrisoarea decît jumătate din sumă, cu
făgăduiala că-i vom da cealaltă jumătate în schimbul răspunsului. Ai
diamantul? urmă Athos.
― Am ceva mai mult, am banii.
Şi d'Artagnan aruncă pe masă punga: la sunetul aurului, Aramis ridică
ochii, Porthos tresări; numai Athos rămase nepăsător.
― Cîţi bani ai în săculeţul ăsta? întrebă el.
― Şapte mii de livre, în ludovici de cîte doisprezece franci.
― Şapte mii de livre! se minună Porthos. Cum, fleacul acela de diamant
făcea şapte mii de livre?
― Pare-se ― răspunse Athos, ― dacă-i vezi cu ochii! Nu cred că prietenul
nostru d'Artagnan să fi pus de la el.
― Dar, domnilor, noi în toate astea nu ne gîndim la regină, aminti
d'Artagnan. Să ne îngrijim puţin şi de sănătatea scumpului ei Buckingham.
Măcar atîta îi datorăm şi noi...
― E drept ― recunoscu Athos, ― asta-l priveşte pe Aramis.
― Şi atunci, ce trebuie să mai fac? întrebă acesta, roşind.
― Dar e foarte simplu, ― răspunse Athos, ― scrie o a doua scrisoare pentru
cunoştinţa aceea îndemînatică de la Tours.
Aramis luă din nou pana, începu iarăşi să se gîndească şi scrise
următoarele rînduri, pe care le şi supuse ţării sfatului lor:
"Scumpa mea verişoară..."
― Ah! ― făcu Athos, ― fiinţa aceea îndemînatică e ruda dumitale?
― Da, o verisoară primară, lămuri Aramis.
― Hei, fie şi verisoară!
Aramis urmă:
― "Scumpa mea verişoară, eminenţa sa cardinalul, ţină-l domnul în viaţă
pentru fericirea Franţei şi spaima duşmanilor regatului, e în ajunul victoriei
asupra răzvrătiţilor eretici din La Rochelle; s-ar putea ca flota engleză, trimisă
în ajutorul lor, să nu mai ajungă în faţa oraşului; îndrăznesc chiar să spun:
credinţa mea e că domnul de Buckingham va fi împedicat să plece prin cine ştie
ce împrejurări. Eminenţa sa este cel mai vestit om politie al vremurilor trecute,
prezente şi poate al vremurilor viitoare. Ar stinge şi soarele dacă soarele l-ar
stingheri. Dă aceste frumoase ştiri surorei dumitale, scumpă verişoară. Am
visat că englezul acela blestemat a murit. Nu-mi aduc aminte dacă de tăişul
fierului sau de otravă; dar ce pot să-ţi spun e că am visat c-a murit şi, după
cum ştii, visele nu mă înşeală niciodată. Poţi fi, aşadar, încredinţată că mă vei
vedea în curind".
― Minunat! ― se bucură Athos, ― eşti regele poeţilor; Aramis dragă,
glăsuieşti ca în Apocalips şi dezvălui adevărul ca sfînta Evanghelie. Nu-ţi mai
rămîne acum decît să pui adresa pe scrisoare.
― E foarte uşor, se învoi Aramis.
Împături frumos hîrtia, apoi scrise:
"Domnişoarei Michon, lenjereasă la Tours".
Cei trei prieteni se uitară unul la altul rîzînd: ce păcăleală!
― Acum ― urmă Aramis, ― înţelegeţi, domnilor, că numai Bazin poate duce
scrisoarea asta la Tours: vara mea nu-l cunoaşte decît pe Bazin şi n-are
încredere decît în el; oricare altul ne-ar face să dăm greş. De altminteri, Bazin
vrea să ajungă sus de tot şi e om cu carte. Bazin a citit istoria şi ştie că Sixt al
V-lea a ajuns papă după ce păzise purceii; şi cum socoate să îmbrace haina
bisericească o dată cu mine, nu deznădăjduieşte, la rîndul lui, să ajungă şi el
într-o zi papă sau cel puţin cardinal; înţelegeţi că un om cu asemenea ţeluri în
viaţă nu se va lăsa prins sau dacă e prins, va îndura orice chin, dar nu va
scoate nici o vorbă.
― Bine, bine, ― răspunse d'Artagnan, ― vi-l primesc din toată inima pe
Bazin, dar primiţi-mi-l şi mie pe Planchet: într-o zi Milady l-a gonit pe poartă cu
ciomagul; Planchet are ţinere de minte şi vă spun eu, cînd va întrezări c-ar
putea să se răzbune, mai curînd s-ar lăsa cotonogit decît să se lase păgubaş.
Daca treburile de la Tours sînt treburile dumitale, Aramis, ei bine, cele de la
Londra sînt ale mele. Rog deci să fie ales Planchet care, de altminteri, a mai fost
cu mine la Londra, şi ştie să spună foarte curăţel: London, sir, if you please şi
my master lord d'Artagnan, încolo, fiţi liniştiţi; îşi găseşte el drumul şi la dus, şi
la întors.
― Atunci, ― adăugă Athos, ― Planchet va primi şapte sute de livre la plecare
şi şapte sute de livre la întoarcere, iar Bazin trei sute de livre la plecare şi trei
sute de livre la întoarcere; în felul ăsta ne mai rămîn din bani cinci mii de livre;
să luăm fiecare dintre noi cîte o mie de livre, pe care să-i cheltuim cum ne-o
tăia capul şi să punem deoparte o mie de livre, pe care să-i păstreze prea
cuviosul, pentru întîmplări neprevăzute, sau pentru nevoile noastre comune.
Ce ziceţi, da sau ba?
― Dragă Athos, ― răspunse Aramis, ― vorbeşti ca Nestor care, ştim cu toţii,
era înţeleptul înţelepţilor greci.
― Atunci aşa să fie, ― se învoi Athos, ― vor pleca Planchet şi Bazin; la urma
urmelor, nu-mi pare rău să-l păstrez pe Grimaud; s-a deprins cu metehnele
mele la care ţin; ziua de ieri trebuie să-l fi zdruncinat rău, călătoria asta l-ar da
gata.
Îl chemară pe Planchet şi i se dădură lămuriri; de altfel, ştia despre ce era
vorba de la d'Artagnan, care-i şi vestise în primul rînd gloria ce-l aştepta, pe
urmă suma de bani şi pe urmă primejdia.
― Voi dosi scrisoarea în mîneca hainei, ― spuse Planchet, ― şi dacă mă
prinde, o înghit.
― Dar atunci nu-ţi vei mai putea îndeplini sarcina, răspunse d'Artagnan.
― Daţi-mi deseară o copie de pe scrisoare, şi mîine dimineaţă o ştiu pe de
rost.
D'Artagnan îşi privi prietenii, parcă ar fi vrut să le spună:
"Vedeţi! Aşa-i c-aveam dreptate?"
― Şi acum, ― urmă el, întorcîndu-se spre Planchet ―-ai opt zile ca să ajungi
pînă la lordul de Winter, şi alte opt zile ca să vii îndărăt. Cu totul, şaisprezece
zile; dacă în a şaisprezecea zi de la plecarea ta la ora opt seara nu te-ai întors,
atunci ioc bani, chiar dacă vei veni la opt şi cinci.
― Dacă-i aşa, ― zise Planchet, ― cumpăraţi-mi un ceasornic.
― Ia-l pe ăsta, ― i-l dădu Athos pe al lui, cu mărinimia-i nepăsătoare, ― şi fii
băiat de treabă. Gîndeşte-te că dacă, vorbeşti, dacă pălăvrăgeşti, sau rătăceşti
haimana, stăpînul tău plăteşte cu capul, el care te socoteşte atît de credincios,
încît s-a pus chezaş pentru tine. Mai gîndeşte-te însă, că dacă din pricina ta i
se întîmplă vreo nenorocire lui d'Artagnan, eu te dibui chiar în gaură de şarpe
şi tot îţi spintec burta.
― Vai, domnule, mormăi Planchet umilit de bănuială şi mai cu seamă
îngrozit de mutra liniştită a muşchetarului.
― Cît despre mine, ― urmă Porthos, holbîndu-şi ochii ameninţători, ― ţine
minte: eu te jupoi de viu.
― Vai de mine, domnule!
― Iar eu, ― spuse şi Aramis cu glasul lui dulce şi catifelat,― eu te pîrjolesc
la foc mititel, ca un sălbatic.
― Aoleu, domnule!
Şi Planchet se porni pe plîns; n-am putea spune dacă plîngea de groază în
urma ameninţărilor căzute pe cap sau de duioşie văzînd patru prieteni atît de
strîns legaţi sufleteşte.
D'Artagnan îi strînse mîna şi-l sărută.
― Vezi tu, Planchet, ― îl dumiri el, ― domnii aceştia îţi vorbesc din dragoste
pentru mine, dar să ştii că ei ţin la tine.
― Ah, domnule! ― mărturisi Planchet, ― sau izbutesc sau mă taie în patru;
şi chiar de m-o tăia în patru bucăţi, fiţi sigur că nici o bucată nu va vorbi.
Hotărîră ca Planchet să plece a doua zi-dimineaţă, la ora opt, pentru a
putea, aşa cum spusese, să înveţe peste noapte scrisoarea pe dinafară. Cîştigă astfel douăsprezece ore, încît întoarcerea trebuia să aibă loc în a şaisprezecea
zi, la opt seara.
A doua zi dimineaţa, în clipa cînd trebuia să încalece, d'Artagnan care în
adîncul sufletului avea o slăbiciune pentru duce, îl luă pe Planchet deoparte
şi-i şopti ironic:
― Ascultă, după ce vei înmîna scrisoarea lordului de Winter şi după ce
acesta o va fi citit, îi vei mai spune aşa: "Vegheaţi asupra înălţimii sale, lordul
de Buckingham, căci se pune la cale asasinarea lui". Dar, ascultă, Planchet,
asta-i ceva atît de grozav şi atît de însemnat, încît nici prietenilor mei n-am vrut
să le spun că-ţi voi încredinţa taina asta; de mi s-ar da un post de căpitan, şi
tot n-aş pune-o pe hîrtie.
― Fiţi liniştit, domnule, ― răspunse Planchet, ― veţi vedea că se poate bizui
cineva pe mine.
Şi călare pe un cal minunat, pe care după douăzeci de leghe trebuia să-l
părăsească pentru a lua diligenţa, Planchet plecă în goană, cu inima puţin cam
strînsă din pricina întreitei făgăduieli a muşchetarilor, dar totodată şi cu
sufletul nespus de uşor.
Bazin plecă în aceeaşi dimineaţă la Tours: i se dăduseră opt zile pentru a-şi
îndeplini însărcinarea.
Cîtă vreme cei doi valeţi au lipsit, e lesne de înţeles că cei palru prieteni
stăteau mai mult ca oricînd cu ochiul la pîndă, cu nasul adulmecînd văzduhul,
cu urechea ciulită. Îşi petreceau zilele încercînd să prindă orice vorba, pîndind
orice mişcare a cardinalului şi dînd tîrcoale ştafetelor care soseau. Nu o dată se
treziseră tremurînd fără voia lor, văzîndu-se chemaţi pe neaşteptate pentru a li
se încredinţa vreo sarcină. De altminteri, trebuiau să fie mereu cu ochii în
patru pentru propria lor siguranţă; Milady era o stihie care, răsărită o dată în
faţa cuiva, nu-i mai lăsa să doarmă în tihnă.
În dimineaţa celei de a opta zi, Bazin, proaspăt ca totdeauna şi surîzător ca
de obicei, intră în birtul lui Parpaillot tocmai pe cînd cei patru prieteni se aflau
la masă, grăind, după cum le fusese înţelegerea:
― Domnule Aramis, iată răspunsul verişoarei dumneavoastră.
Cei patru prieteni schimbară între ei o privire bucuroasă; jumătate din
treabă era făcută; e drept, jumătatea cea mai uşoară.
Aramis luă, roşind fără să vrea, hîrtia cu scrisul necioplit şi lipsit de
ortografie.
― Doamne, Dumnezeule! ― exclamă el rîzînd, ― nu-i nimic de făcut cu biata
Michon; n-o să scrie niciodată ca domnul de Voiture l
;
― Ce est ast piata Miegon? întrebă elveţianul, care stătea de vorbă cu cei
patru prieteni, tocmai cînd sosise scrisoarea.
― Doamne! mai nimic ― răspunse Aramis, ― o tînără şi nostimă lenjereasă
la care ţineam mult şi căreia i-am cerut cîteva rînduri scrise cu mîna ei, drept
amintire.
― Trate! ― bîigui elveţianul, ― tacă este la ea nopil cum est scris al ei,
atunci norog mare, gamarad meu.
Aramis citi scrisoarea şi o trecu lui Athos.
― Athos, vezi te rog ce scrie. Athos îşi aruncă privirea pe scrisoare şi ca să risipească orice bănuială, citi
cu glas tare:
"Dragă vere, sora mea şi cu mine ghicim foarte bine visele şi chiar ne temem
groaznic de ele; dar visul dumitale sper să se poată spune că minte. Te lăsăm
cu bine! Fii sănătos şi fă aşa ca din cînd în cînd să mai auzim de dumneata.
Marie Michon".
1 Academician, scriitor şi reformator al prozei franceze din soc XVII.
― Şi despre ce vis e vorba? întrebă dragonul, care se apropiase de ei, în
vreme ce Athos citea scrisoarea.
― Ta, ta, ta, gare fis? întrebă şi elveţianul.
― La naiba! ― făcu Aramis, ― o nimica toată: un vis pe care l-am avut şi pe
care i l-am povestit.
― Oh, ta trate! est nimig tacă sbus fis la tine, tar la mine nu est fis niţiodat.
― Eşti foarte fericit, ― răspunse Athos, ridicîndu-se de pe scaun, ― aş vrea
să pot spune şi eu tot aşa.
― Niţiodat! repetă elveţianul, încîntat că un om ca Athos îl invidia pentru
ceva. Niţiodat! Niţiodat!
Văzînd că Athos se ridică de pe scaun, d'Artagnan făcu şi el la fel; îl luă de
braţ şi ieşiră împreună.
Porthos şi Aramis rămaseră locului, ca să răspundă glumelor nesărate ale
celorlalţi doi.
Iar Bazin se duse să se culce pe un maldăr de paie; şi fiindcă avea o
închipuire mai avîntată decît elveţianul, visă că Aramis ajuns papă, el, Bazin,
punea pe creştet pălăria de cardinal.
Dar, cum am mai spus, norocoasa întoarcere a lui Bazin nu îndepărtase
decît în parte îngrijorarea ce-i frământa pe cei patru prieteni. Zilele de aşteptare
sînt lungi şi, mai ales, d'Artagnan ar fi putut jura că ziua avea acum patruzeci
şi opt de ore. Uitase de încetineala silită a corăbiilor şi prea o credea pe Milady
puternică. Îşi închipuia că femeia, care i se înfăţişase asemenea unui diavol, se
bucura de ajutoare neomeneşti, ea şi dînsa; la cel mai mic zgomot i se părea că
veneau să-l aresteze şi că-l aduceau pe Planchet pentru a-l pune faţă în faţă cu
el şi cu prietenii lui. Mai mult: încrederea odinioară atît de mare în vrednicul
picard se topea cu fiecare zi. Neliniştea lui d'Artagnan era atît de cumplită, încît
cîştiga pe Phortos şi pe Aramis. Numai Athos rămînea nepăsător, ca şi cînd nu
l-ar fi ameninţat nici o primejdie şi ar fi trăit aceleaşi zile tihnite.
Mai cu seamă în cea de a şaisprezecea zi, nemaiputîndu-şi stăpîni
tulburarea şi nemaigăsindu-şi loc, d'Artagnan şi cei doi prieteni rătăceau ca
nişte arătări pe drumul pe care trebuia să se întoarcă Planchet.
― Într-adevăr ― le spunea Athos, ― nu sînteţi bărbaţi, sînteţi nişte copii,
dacă o femeie poate să vă îngrozească în halul ăsta! Şi la urma urmelor, ce se
poate întîmpla? Să ne închidă? Foarte bine, vom fi scoşi din închisoare: au
scos-o ei şi pe doamna Bonacieux! Să ne taie capul? Dar în fiecare zi înfruntăm
în tranşee mai rău decît atîta, căci o ghiulea poate să ne sfărîme piciorul şi sînt
convins că atunci cînd chirurgul îţi taie un picior suferi mai mult decît cînd călăul îţi taie capul. Aşteptaţi, oameni buni, în linişte; peste două, peste patru
sau cel mai tîrziu şase ore, Planchet va fi aici; ne-a făgăduit-o şi eu pun mare
preţ pe făgăduielile lui Planchet care-mi pare şi mie un băiat foarte cumsecade.
― Dar dacă nu vine? se îndoi d'Artagnan.
― Ei, dacă nu vine înseamnă c-o fi întîrziat pe drum, atîta tot. O fi căzut de
pe cal, s-o fi rostogolit peste vreun pod sau o fi alergat atît de iute, încît o fi
căpătat vreo aprindere de plămîni. Ei, domnilor, ţineţi seama şi de împrejurări.
Viaţa e aidoma unor mătănii cu boabele din mici neajunsuri pe care înţeleptul
le ia la şir, rîzînd. Fiţi înţelepţi ca mine, domnilor, să stăm la masă şi să bem;
niciodată viitorul nu ţi se înfăţişează mai trandafiriu decît cînd îl priveşti
printr-un pahar de Chambertin.
― Foarte bine, ― răspunse d'Artagnan, ― dar m-am săturat să tot tremur
cînd duc vinul la gură, ca nu cumva să vină din pivniţele acestei Milady.
― Eşti tare cusurgiu, ― îl mustră Athos, ― o femeie atît de frumoasă!
― 0 femeie atît de... însemnată! adăugă Porthos, cu rîsul lui gălăgios.
Athos tresări şi, trecîndu-şi mîna pe frunte pentru a-şi şterge sudoarea, se
ridică la rîndul lui cu o mişcare nervoasă pe care n-o putu înfrînge.
Ziua trecu totuşi şi seara veni mai încet, dar, în cele din urmă trebui să
vină; cîrciumile se umplură de muşterii; Athos, care pusese mîna pe partea
cuvenită din vînzarea diamantului, nu-l mai părăsea pe Parpaillot. Găsise în
domnul de Busigny, care de altfel îi poftise la un prînz minunat, un tovarăş
vrednic de el. Jucau deci ca de obicei, cînd auziră bătînd ora şapte; tocmai
treceau patrulele de ostaşi cu scop să întărească posturile; la şapte şi jumătate
se auzi sunînd şi stingerea.
― Sîntem pierduţi, şopti d'Artagnan la urechea lui Athos.
― Vrei să spui că am pierdut, ― răspunse liniştit Athos, scoţînd patru pistoli
din buzunar şi aruncîndu-i pe masă. Haideţi, domnilor, ― urmă el, ― auziţi că
sună stingerea, haidem cu toţii la culcare.
Athos părăsi birtul, urmat de d'Artagnan. Aramis plecă şi el, la braţ cu
Porthos. Aramis mormăia printre dinţi versuri, în vreme ce Porthos îşi smulgea,
cînd şi cînd, cîte un fir de mustaţă în semn de cruntă deznădejde.
Dar iată că deodată din întuneric se desprinse o umbră cu mlădieri ce nu-i
erau străine lui d'Artagnan şi un glas binecunoscut îi spuse:
― Domnule, v-am adus pelerina, că e răcoare în seara asta.
― Planchet! strigă d'Artagnan, nebun de bucurie.
― Planchet! izbucniră Porthos şi Aramis.
― Ei da, Planchet, ― spuse şi Athos ― ce vă cruciţi aşa? A făgăduit omul că
se întoarce la ora opt şi iată, chiar acum bate opt. Bravo, Planchet, ştii să te ţii
de cuvînt şi dacă vreodată îţi părăseşti stapînul, eu îţi păstrez un loc la mine.
― Nu, niciodată, ― răspunse Planchet, ― niciodată nu-l voi părăsi pe
domnul d'Artagnan!
În acelaşi timp, d'Artagnan simţi că Planchet îi strecoară un răvaş în mînă.
D'Artagnan ardea de dorinţa să-l îmbrăţişeze pe Planchet la sosire, cum îl
îmbrăţişase şi la plecare, dar se opri, de teamă ca nu cumva pornirea lui
înflăcărată faţă de valet, în plină stradă, să nu bată cuiva la ochi.
― Am scrisoarea, şopti ei lui Athos şi prietenilor.
― Bine, ― răspunse Athos, ― să intrăm înăuntru şi s-o citim.
Scrisoarea ardea mîna lui d'Artagnan: voia să grăbească pasul, dar Athos îl
luă de braţ şi tînărul se văzu silit să-şi potrivească mersul după al prietenului.
Intrară, în sfîrşit, în cort, aprinseră o lampă şi în vreme ce Planchet stătea
la intrare, ca să nu dea cineva peste cei patru prietenii, d'Artagnan, cu mîna
tremurîndă, rupse sigiliul şi deschise mult aşteptatul răspuns.
Cuprindea doar o jumătate de rînd: era un scris cu totul englezesc şi de o
scurtime cu totul spartană.
"Thank you, be easy."
Ceea ce însemna:
"Mulţumesc, fii liniştit".
Athos luă scrisoarea din mîinile lui d'Artagnan, o apropie de lampă, o
aprinse şi nu-i dădu drumul pînă ce nu se făcu toată cenuşa.
Apoi îl chemă pe Planchet şi-i spuse:
― Acum, băiatule, poţi să-ţi ceri cele şapte sute de livre, dar la drept vorbind
nu înfruntai mare primejdie cu un răvaş ca ăsta.
― Apoi eu tot am născocit fel şi chip de mijloace ca să-l dosesc.
― Hai, istoriseşte-ne, îl îmbie d'Artagnan.
― Vedeţi, domnule, e cam lungă povestea.
― Ai dreptate, Planchet, ― grăi Athos ― de altminteri a sunat stingerea şi
s-ar băga de seamă dacă am ţine lumina aprinsă mai multă vreme decît ceilalţi.
― Fie, ― primi d'Artagnan. ― să ne culcăm. Somn uşor. Planchet.
― Pe legea mea, domnule, întîia oară, după şaisprezece zile, o să dorm
buştean.
― Şi eu la fel! zise d'Artagnan.
― Şi eu la fel! zise Porthos.
― Şi eu la fel! zise Aramis.
― Ei bine, vreţi să vă spun drept? Şi eu la fel, domnilor, zise Athos.