CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXI. OFIȚER

În vremea asta, cardinalul aştepta veşti din Anglia, dar veşti bune nu
soseau; doar rele şi ameninţătoare.
Oricît de împresurată ar fi fost La Rochelle, oricît de sigură părea izbînda
datorită măsurilor luate şi mai ales a digului care nu lăsa să pătrundă nici o
luntre în oraşul asediat, blocada putea totuşi să mai ţină vreme îndelungată; şi
era mare ocară pentru oştirile regelui şi mare plictiseală pentru domnul
cardinal care, e drept, nu se mai îndeletnicea cu vrajba dintre Ludovic al
XlII-lea şi Ana de Austria, acesta fiind fapt împlinit, ci se gîndea cum să împace
pe domnul Bassompierre care se afla în ceartă cu ducele d'Angoulême.
Cît priveşte pe fratele regelui, deşi pornise asediul, lăsa pe seama
cardinalului grija de a-l duce la capăt.
Oraşul, în ciuda nemaipomenitei încăpăţînări a primarului, încercase un fel
de răzvrătire cu scop să se predea oştirii regeşti; primarul trimisese la
spînzurătoare pe răzvrătiţi. Această ispăşire potoli capetele cele mai
înfierbîntate, care chibzuiră atunci să moară mai bine de foame. Moartea
aceasta li se părea ceva mai nepripită şi mai puţin neînduplecată decît
spînzurătoarea.
La rîndul lor, asediatorii prindeau cînd şi cînd soli, pe care cei din La
Rochelle îi trimiteau la Buckingham sau ştafete pe care Buckingham îi trimitea
celor din La Rochelle. Şi într-un fel şi în altul judecata se sfîrşea iute-iute.
Domnul cardinal rostea doar un cuvînt: Spînzurat! Regele era poftit să vină să
ia parte la spînzurare. Plictisit, suveranul îşi alegea un loc bun, ca să nu-i
scape nici unul din amănuntele ispăşirii; oricum, asta îl mai distra puţin şi-i
dădea ghes să îndure asediul, dar tot nu-l împiedica să se plictisească de
moarte şi să vorbească mereu de întoarcerea lui la Paris; astfel încît, dacă ar fi
lipsit solii şi spionii, eminenţa sa, cu toată închipuirea-i bogată, ar fi fost pusă
la grea încercare.
Totuşi vremea trecea şi orăşenii nu mai capitulau; cel din urmă spion care
fusese prins ducea o scrisoare. Această scrisoare vestea pe Buckingham că
oraşul ajunsese la capătul puterilor, dar în loc de a adăuga: "Dacă ajutorul
dumneavoastră nu soseşte înainte de cinsprezece zile, ne vom preda",
scrisoarea lămurea: "Dacă ajutorul dumneavoastră nu soseşte înainte de
cincisprezece zile, cînd va sosi ne va găsi pe toţi "morţi de foame".
Localnicii nu mai nădăjduiau deci decît în Buckingham. Buckingham era
mîntuitorul lor. Dacă într-o zi ar fi fost încredinţaţi că nu trebuiau să se mai
bizuie pe Buckingham, fără îndoială că o dată cu speranţa li s-ar fi năruit şi
dîrzenia.
Cardinalul aştepta deci cu mare nerăbdare veşti din Anglia, care să-l
înştiinţeze că Buckingham nu va veni.
Problema cuceririi oraşului pe calea armelor, dezbătută adesea în consiliul
regelui, fusese totdeauna înlăturată; în primul rînd la Rochelle părea cu
neputinţă de cucerit, apoi cardinalul, orice ar fi spus, ştia că grozăvia sîngelui
vărsat într-o ciocnire în care francezii trebuiau să lupte împotriva francezilor, ar
fi întors politica cu şaizeci de ani în urmă; şi cardinalul era pe atunci ceea ce
numim azi un om al progresului. În adevăr, jefuirea oraşului La Rochelle şi uciderea a trei sau patru mii de hughenoţi, care ar fi căzut în lupte, semăna
prea mult în 1628 cu măcelul din noaptea sfîntului Bartolomeu, din anul 1572;
apoi, mai presus de toate, această ultimă măsură pe care regele, ca bun catolic,
n-ar fi înlăturat-o de loc, se lovea neîndurător de argumentul generalilor
asediatori: La Rochelle nu putea fi doborîtă decît prin înfometare.
Cardinalul nu-şi putea alunga din minte şi unele temeri din pricina
cumplitei sale trimise, căci şi el înţelesese ciudatele proporţii ale acestei femei,
aci năpîrcă, aci leoaică. Îl trădase oare? Murise? În tot cazul o cunoştea
îndeajuns pentru a-şi da seama că, lucrînd pentru el sau împotriva lui,
prietenă sau vrăjmaşă, tot n-ar fi rămas locului fără mari piedici în cale; dar de
unde veneau piedicile? Iată ceea ce nu putea şti.
De altminteri, el avea încredere ― şi pe bună dreptate ― în Milady: ghicise în
trecutul ei lucruri groaznice pe care numai mantia sa roşie le putea acoperi; şi
simţea că, pentru o pricină sau alta, această femeie îi va rămîne credincioasă,
putînd să găsească numai în el un sprijin mai mare decît primejdia ce o
ameninţa.
Se hotărî deci să ducă singur războiul şi să nu mai aştepte nici nu ajutor
străin, afară doar de cine ştie ce noroc picat din cer. Puse deci să se înalţe mai
departe faimosul ding care trebuia să înfometeze La Rochelle; şi în vreme ce-şi
arunca privirea asupra nefericitului oraş, care închidea între zidurile lui atîta
mizerie oarbă şi atîta virtute, cardinalului îi răsări în minte lozinca lui Ludovic
al Xl-lea ― înaintaşul său politic, după cum el însuşi era înaintaşul lui
Robespierre ― acea vrednică lozincă a tovarăşului lui Tristan37: "Dezbină şi
domneşte".
Pe cînd asedia Parisul, Henric al IV-lea punea să se arunce peste zidurile
oraşului pîine şi merinde; cardinalul porunci să arunce fiţuici prin care arăta
localnicilor cît era de nedreaptă, de îngustă şi de sălbatică purtarea căpeteniilor
lor; aceste căpetenii aveau grîu din, belşug, dar nu-l împărţeau; erau
credincioşi altei lozinci: ― căci aveau şi ei lozinci ― să piară femeile, copiii,
bătrînii, dar să rămînă teferi şi zdraveni bărbaţii care trebuiau să le apere
zidurile. Pînă atunci, fie din devotament, fie din neputinţă de a lupta împotrivă,
această lozincă ― fără a se bucura de încuviinţarea tuturor ― începuse a trece
de la teorie la practică; dar răvaşele se încumetară s-o lovească. Ele aminteau
bărbaţiilor că femeile, copiii şi bătrînii, lăsaţi să piară de foame, erau soţiile, fiii,
părinţii lor; că ar fi fost mai drept să îndure cu toţii aceeaşi năpastă, pentru ca
starea tuturor laolaltă să fie izvorul unor hotărîri obşteşti.
Aceste fiţuici avură urmarea pe care cel ce le pusese la cale o putea
nădăjdui, deoarece ele îndemnară un mare număr de localnici să pornească
negocieri pe seama lor cu oştirea regească.
Dar tocmai pe cînd cardinalul vedea rodind ticluirile sale, bucuros fiind de a
le fi folosit, un locuitor din La Rochelle, care izbutise, Dumnezeu ştie cum, să
străbată liniile ostăşeşti în pofida straşnicei supravegheri a lui Bassompierre, a
lui Schomberg şi a ducelui d'Angoulême, supravegheaţi la rîndul lor de

37 Tristan ― căpetenia mareşalilor Franţei sub Carol at VII-lea şi Ludovic al
Xl-lea, bărbat viclean şi crud.