CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXIII. A DOUA ZI DE ÎNCHISOARE

Milady visa că-l avea în sfîrşit în mînă pe d'Artagnan, că era de faţă la
schingiuirea lui şi privind nesăţioasă sîngele blestemat ce şiroia de sub securea
călăului, încîntătorul ei zîmbet îi înflorea pe buze.
Dormea aşa cum doarme un întemniţat legănat de întîia lui nădejde.
A doua zi, cînd intrară în cameră, ea era încă în pat. Felton se afla pe sală;
însoţea pe femeia de care-i vorbise în ajun şi care sosise chiar atunci; femeia
intră şi, apropiindu-se de pat, spuse doamnei că e gata s-o slujească.
Milady era de obicei palidă, faţa ei putea uşor păcăli pe cine o vedea întîia
oară.
― Am friguri, ― spuse ea, ― n-am închis ochii nici o clipă toată noaptea asta
lungă; sufăr îngrozitor; dumneata o să fii mai omenoasă decît au fost cei de ieri
cu mine? De altminteri, tot ce cer e să-mi dai voie să stau culcată.
― Vreţi să trimit după un doctor? întrebă femeia.
Felton asculta fără să spună nici un cuvînt.
Milady se gîndea că, cu cît vor aduce mai mulţi în jurul ei, cu atît mai mulţi
vor trebui înduioşaţi şi cu atît mai tare va spori supravegherea lordului de
Winter. De altminteri, doctorul ar fi putut descoperi că boala ei era curată
prefăcătorie, astfel încît, după ce pierduse întîia partidă, nu voia s-o piardă şi
pe a doua.
― Să te duci să chemi un doctor? spuse ea. La ce bun? Domnii aceştia au
spus ieri că boala mea e o comedie, şi azi ar spune la fel, căci de aseară şi pînă
acum au avut destulă vreme să dea de ştire doctorului.
― Atunci, ― zise Felton, scos din răbdare, ― spuneţi dumneavoastră
singură, doamnă, ce doriţi să vi se dea?
― Dar mai ştiu eu ce! Un singur lucru ştiu: că sufăr; daţi-mi orice vreţi,
puţin îmi pasă.
― Duceţi-vă şi chemaţi-l pe lordul de Winter, porunci Felton, obosit de
văicărelile fără sfîrşit.
― O! nu! nu! ― strigă Milady, ― nu domnule, nu-l chemaţi, vă rog din suflet,
sînt sănătoasă şi n-am nevoie de nimic, nu-l chemaţi!
Rostise cuvintele cu atîta foc dogoritor, cu atîta caldă convingere, încît
Felton, mişcat, făcu cîţiva paşi prin cameră.
"O lasă mai domol", gîndi Milady.
― Totuşi, doamnă, ― urmă Felton, ― dacă suferiţi cu adevărat, vom trimite să vi se aducă un doctor şi dacă vreţi să ne păcăliţi, ei bine! cu atît mai rău
pentru dumneavoastră, dar cel puţin în ceea ce ne priveşte, noi ne spălăm pe
mîini.
Milady nu răspunse; dar, răsturnîndu-şi frumosul cap pe pernă, izbucni în
hohote de plîns.
Felton o privi o clipă cu nepăsarea-i obişnuită; apoi, văzînd că lacrimile
ameninţau să ţină multă vreme, ieşi; femeia îl urmă. Lordul de Winter nu veni
însă.
― Cred că încep să văd limpede, murmură Milady cu o bucurie sălbatică,
vîrîndu-se sub plapumă, ca să ascundă ochilor ce ar fi putut-o pîndi din umbră
această izbucnire de mulţumire lăuntrică.
Trecură două ceasuri.
"Acum e vreme ca boala să înceteze, ― îşi spuse ea, ― să ne sculăm şi să ne
îngrijim chiar azi de o mică izbîndă; nu am decît zece zile înaintea mea şi pînă
diseară două vor fi şi zburat."
De dimineaţă i se adusese în cameră gustarea; Milady socotise că în curînd
va trebui să vină să strîngă masa şi că atunci îl va vedea iarăşi pe Felton.
Şi nu se înşelase; Felton veni din nou şi, fără să se uite măcar dacă Milady
se atinsese sau nu de mîncare, făcu semn să se scoată din odaie masa pe care
o aducea pregătită cu toate mîncărurile. Felton rămase cel din urmă; ţinea în
mînă o carte.
Culcată într-un jilţ în faţa căminului, Milady, frumoasă, palidă şi
resemnată, părea o fecioară neprihănită aşteptîndu-şi martiriul.
Felton se apropie de ea şi spuse:
― Lordul de Winter, care este catolic la fel ca dumneavoastră, doamnă, s-a
gîndit că poate suferiţi fiindcă sînteţi lipsită de riturile şi slujbele religiei
dumneavoastră; aşa că n-are nimic împotrivă să citiţi în fiecare zi rugăciunile
liturghei dumneavoastră; iată şi o carte pentru aceasta.
Mirată de felul în care Felton pusese cartea pe măsuţa de lîngă Milady, de
tonul cu care rostise cele două cuvinte: liturghia dumneavoastră, de surîsul
dispreţuitor care le însoţi, Milady îşi ridică privirea şi se uită cu mai multă
luare-aminte la ofiţer.
Atunci, după pieptănătura-i simplă, după îmbrăcămintea prea lipsită de
orice podoabă, după fruntea lui netedă şi lucioasă ca marmura, dar tot ca
marmura de tare şi de nepătruns, recunoscu pe unul din acei posomoriţi, puri-
tani pe care-i întîlnise atît de des la curtea regelui Iacob şi la a regelui Franţei
unde, cu toată amintirea nopţii Sfîntului Bartolomeu, veneau uneori să caute
sprijin.
Avu deci una din acele străfulgerări ale cugetului, cum numai oamenii de
geniu le au la răscruce de nevoi, în clipe hotărîtoare de care atîrnă soarta sau
viaţa lor.
Cele două cuvinte: liturghia dumneavoastră şi o fugară privire aruncată
asupra lui Felton îi dezvăluiseră însemnătatea răspunsului ce-l va fi dat.
Dar, cu isteţimea de totdeauna a minţii ei, acest răspuns îi şi lunecă pe
buze:
― Eu! ― spuse ea cu un ton de dispreţ pe care-l potrivi după cel pe care-l băgase de seamă la tînărul ofiţer, ― eu, domnule, liturghia mea? Lordul de
Winter, catolicul dezmăţat, ştie bine că nu sînt de aceeaşi religie cu el şi se vede
că vrea să mă prindă în laţ.
― Atunci, care e religia dumneavoastră, doamnă? întrebă Felton cu o uimire
pe care, deşi ştia să se stăpînească, nu izbuti să şi-o ascundă în întregime.
― Voi spune-o, ― răspunse Milady, cu prefăcută înflăcărare, ― în ziua în
care voi fi suferit îndeajuns pentru credinţa mea.
Privirea lui Felton descoperi frumoasei Milady toată întinderea nemărginită
ce-o deschisese vraja acestui singur cuvînt.
Cu toate astea, tînărul rămase mut şi nemişcat; numai privirea lui vorbise.
― Sînt în mîinile duşmanilor mei, ― urmă ea cu acel glas de călduros avînt,
pe care ştia că-l au îndeobşte puritanii. Ei bine, sau mă scapă Dumnezeul meu
sau pier în numele Lui! Acesta e răspunsul pe care te rog să i-l duci lordului de
Winter. Cît priveşte cartea asta, ― adăugă ea, arătînd micul ceaslov cu vîrful
degetului, dar fără să-l atingă, ca şi cînd ar fi spurcat-o acea atingere, ― puteţi
s-o luaţi înapoi şi folosiţi-o dumneavoastră, căci, fără îndoială, sînteţi de două
ori părtaşul lordului de Winter: părtaş la prigoana mea, părtaş la erezia lui.
Felton nu răspunse nimic; luă cartea cu acelaşi simţămînt de dezgust pe
care-l arătase la început şi plecă gînditor.
Lordul de Winter veni cam pe la cinci seara; Milady avusese vreme peste zi
să-şi întocmească un plan de felul cum să se poarte; îl primi ca o femeie care
avea iarăşi încredere în puterile ei.
― Pare-se, ― începu lordul, aşezîndu-se într-un jilţ în faţa celui în care
stătea Milady şi întinzîndu-şi alene picioarele spre cămin, ― pare-se ne-am cam
lepădat de credinţa noastră!
― Ce vrei să spui, domnule?
― Vreau să spun că de cînd ne-am văzut ultima oară, ne-am cam schimbat
religia; nu cumva te-ai măritat din întâmplare, a treia oară, cu un protestant?
― Vorbeşte lămurit, milord, ― îl pofti ea privindu-l de la înălţime ― căci îţi
mărturisesc, aud cuvintele dumitale, dar nu le înţeleg.
― Înseamnă atunci că n-ai nici un fel de religie; lasă, e mai bine aşa,
adăugă răspicat lordul de Winter.
― Fără îndoială, se potriveşte mai mult cu vederile dumitale, întări cu
răceală Milady.
― Da, mărturisesc, mie mi-e totuna.
― Chiar dacă n-ai mărturisi această nepăsare faţă de religie, milord, desfrîul
şi nelegiuirile dumitale te-ar da de gol.
― Cum? Dumneata vorbeşti de desfrîu, doamnă Mesalina, lady Macbeth!
Sau n-am auzit eu bine, sau, la dracu, mare neruşinată mai eşti!
― Vorbeşti astfel fiindcă ştii că se aude ce spui, ― răspunse nepăsătoare
Milady, ― şi fiindcă vrei să asmuţi temnicerii şi călăii dumitale împotriva mea.
― Temnicerii mei! Călăii mei! Mai las-o, doamnă, o iei pe ton poetic şi
comedia de ieri devine astă-seară tragedie. De altfel, peste opt zile vei fi acolo
unde trebuie să fii şi sarcina mea va ajunge la capăt.
― Ticăloasă sarcină! Nelegiuită sarcină! izbucni Milady cu înflăcărarea
victimei care-şi întărită judecătorul.
― Pe cinstea mea, ― se mînie de Winter, ridicîndu-se, ― pare-mi-se,
caraghioasa îşi pierde minţile! Ia potoleşte-te, doamnă puritană, sau de nu, te
bag la carceră. La naiba! Ţi s-o fi urcat la cap vinul meu de Spania! Dar, n-avea
nici o grijă, beţia asta nu-i periculoasă şi nu va avea urmări.
Şi lordul de Winter se depărtă înjurînd, ceea ce pe vremea aceea era un
obicei cu deosebire cavaleresc.
Cum se afla într-adevăr îndărătul uşii, Felton nu pierdu nici un cuvînt din
toată scena.
Milady ghicise.
― Da, du-te! du-te! ― mormăi în urma cumnatului ei, ― dimpotrivă urmările
se apropie, dar tu n-o să le vezi, dobitocule, decît cînd n-o să le mai poţi opri.
Se făcu iarăşi tăcere; trecură două ceasuri; cînd i se aduse masa de seară, o
găsiră pe Milady făcîndu-şi cu glas tare rugăciunile pe care le învăţase de la o
slugă bătrînă a celui de al doilea soţ al ei, aspru puritan între cei mai aspri.
Părea dusă de pe lume, fără să ia parte la nimic din ce se petrecea în jurul ei,
Felton făcu semn să fie lăsată în pace şi cînd totul fu rînduit, ieşi tăcut, o dată
cu soldaţii.
Ştiind că putea fi spionată, Milady îşi făcu rugăciunea pînă la sfîrşit şi i se
păru că soldatul care păzea la uşă se oprise ca să asculte.
Deocamdată, nu dorea nimic altceva; se ridică se aşeză la masă, mîncă
puţin şi bău numai apă.
Peste un ceas, veniră să strîngă masa, dar de data asta Milady băgă de
seamă că Felton nu-i mai însoţea pe soldaţi.
Îi era deci teamă s-o vadă prea des.
Se întoarse spre perete ca să zîmbească, fiindcă zîmbetul ei vădea asemenea
biruinţă, încît acel singur zîmbet ar fi putut s-o dea de gol.
Lăsă să mai treacă o jumătate de ceas, apoi cînd peste bătrînul castel coborî
adîncă tăcere, cînd nu se auzi decît veşnicul vuiet al mişcătoarelor ape, ca o
uriaşă suflare a oceanului, Milady, cu vocea ei cristalină, armonioasă şi
răsunătoare începu să cînte întîiul verset din psarmul care-n acea vreme era
atît de drag puritanilor :
Doamne, tu ne părăseşti,
E piatra de-ncercare a credinţei,
Dar pe urmă tu ne dăruieşti
Cu cereasca-ţi mînă, cununa suferinţei.
Versurile acestea nu erau dintre cele mai alese, ba chiar departe de a fi
alese dar, după cum se ştie, puritanii nu se prea făleau cu poezia.
În vreme ce cînta, Milady trăgea cu urechea: soldatul care făcea de pază la
uşa ei se oprise, încremenit parcă dintr-o dată, ca o stană de piatră. Îşi putu da
şi ea seama de urmările rugii ei.
Cîntă atunci mai departe, cu un foc şi o simţire de negrăit; i se păru că
sunetele pluteau departe, sub bolţile castelului, înmuind ca un balsam vrăjit
inima temnicerilor. Totuşi, ostaşul care stătea de strajă, fără îndoială catolic
zelos, risipi vraja, căci se răsti prin uşă.
― Mai tăceţi, odată, doamnă, cîntecul dumneavoastră-i jalnic ca un prohod,
şi dacă în afară de plăcerea de a fi aici în garnizoană, mai trebuie s-ascult şi
asemenea lucruri, apoi îmi iau lumea-n cap.
― Tăcere! - porunci atunci un glas aspru, pe care Milady îl recunoscu a fi al
lui Felton, ― ce te-amesteci, caraghiosule! Primit-ai poruncă să împiedici pe
femeia asta să cînte? Nu. Ţi s-a spus s-o păzeşti şi să tragi dac-o vezi că
încearcă să fugă. Păzeşte-o; şi dacă fuge, împuşc-o; dar nu schimba nimic din
porunca primită.
O bucurie fără seamăn lumină chipul frumoasei ostatice, dar această
bucurie pieri cu iuţeala fulgerului şi, ca şi cum n-ar fi ascultat dialogul din care
nu pierduse nici un cuvînt, Milady îşi urmă cîntecul, însufleţindu-şi de data
asta vocea cu tot farmecul, toată vlaga şi puterea ademenitoare cu care diavolul
o înzestrase.
Pentru atîtea lacrimi şi amărăciune
Pentru surghiunul şi cătuşele mele,
Am o tinereţe, am o rugăciune,
Şi pe Dumnezeu, socotitor al chinurilor grele.
Vocea ei de o sonoritate nemaiauzită şi pătrunsă de o patimă cerească
împrumuta poeziei aspre şi necioplite a acestor psalmi o vrajă şi un răsunet, pe
care cei mai exaltaţi dintre puritani le găseau arareori în cîntecele fraţilor întru
credinţă, cîntece pe care se vedeau siliţi a le împodobi cu belşugul plăsmuirii
lor. Lui Felton i se păru că aude cîntînd îngerul care alina durerea celor trei
evrei cuprinşi de vîlvătaia cuptorului.
Milady urmă:
Dar ziua mîntuirii va sosi
Pentru noi, Dumnezeule mare şi sfînt,
Şi dacă-n zadar am nădăjduit,
Tot ne rămîne martiriul şi al morţii avînt!
Acest verset, în care cumplita vrăjitoare se strădui să-şi pună tot sufletul,
izbuti să semene tulburarea în inima tînărului ofiţer. Deschise dintr-o dată uşa
şi Milady îi văzu în prag, alb la faţă ca totdeauna, dar cu ochii aprinşi, aproape
rătăciţi.
― De ce cîntaţi astfel, ― spuse el, ― şi mai ales, de ce cîntaţi cu astfel de
voce?
― Iertaţi-mă, domnule, ― răspunse spăşită Milady, ― uitasem că în casa
asta cîntecele mele n-au ce căuta. V-am jignit poate în credinţa dumneavoastră,
dar am făcut-o fără să vreau, vă jur; iertaţi-mi deci o greşeală care, poate, e
mare, dar pe care am săvîrşit-o fără să vreau.
Milady era atît de frumoasă în clipa aceea, avîntul religios de care părea
cuprinsă îi lumina într-astfel chipul, încît Felton, înmărmurit crezu că vede cu
ochii lui îngerul pe care adineauri i se păruse doar a-l auzi.
― Da, da, ― răspunse el, ― da, tulburaţi, treziţi oamenii care locuiesc în acest castel.
Sărmanul nebun nu-şi dădea nici el seama că vorbea fără şir, în vreme ce
Milady îşi împlînta privirea-i vie şi pătrunzătoare în adîncul inimii lui.
― Voi tăcea, răspunse Milady, plecîndu-şi pleoapele; vorbea cu toată
blîndeţea pe care putea s-o dea vocii şi cu toată supunerea pe care putea s-o
întipărească ţinutei sale.
― Nu, nu, doamnă, ― adăugă Felton, ― puteţi cînta dar cîntaţi vă rog mai
încet, mai ales în timpul nopţii.
Şi cu aceste cuvinte, simţind că nu-şi va mai putea păstra multă vreme
asprimea faţă de ostatică, ieşi pripit din camera ei.
― Bine aţi făcut, domnule locotenent, ― spuse soldatul, ― cîntecele astea îţi
răscolesc sufletul; dar, pînă la sfîrşit, te obişnuieşti cu ele: are un glas straşnic
de frumos!