CEI TREI MUŞCHETARI - Alexandre Dumas

XXIV. A TREIA ZI DE ÎNCHISOARE

Felton venise; dar mai era încă un pas de făcut; trebuia să-l ţină la ea sau
mai curînd trebuia să rămînă el singur, şi Milady nu vedea încă limpede prin ce
mijloc şi-ar fi putut ajunge scopul.
Trebuia şi mai mult: trebuia să-l facă să vorbească pentru a putea vorbi şi
ea; căci Milady ştia bine: marea ei putere de ademenire era glasu-i care trecea
atît de dibaci prin toată gama tonurilor, de la vorba omenească pînă la graiul
ceresc.
Totuşi, cu toată această putere, Milady ar fi putut da greş din te miri ce,
căci Felton fusese înştiinţat împotriva ei. Din clipa aceea, începu să-şi
supravegheze orice faptă, orice vorbă, chiar şi cea mai neînsemnată privire, cea
mai mică mişcare, pînă şi răsuflarea ce putea fi tălmăcită drept suspin. În
sfîrşit, studia totul ca un actor priceput, căruia i se încredinţează un rol nou
într-o ramură cu care pînă atunci nu fusese deprins.
Cu lordul de Winter mergea mai uşor; se hotărîse încă din ajun cum să se
poarte: să rămînă mută şi demnă în faţa lui, să-l întărîte cînd şi cînd printr-un
dispreţ fără margini, printr-un cuvînt sfidător, să-l mai asmuţă la ameninţări şi
la siluiri care să se bată cap în cap cu supunerea ei, acesta îi era planul. Felton
va vedea toate; poate că nu va spune nimic, dar va vedea.
Dimineaţa, Felton veni ca de obicei; Milady îl lăsă să vegheze la toate
pregătirile prînzului fără să-i spună nimic. Şi cînd îl văzu gata de plecare, o
scînteie de nădejde i se aprinse în suflet, crezînd că va deschide el vorba; dar
buzele lui se mişcară fără ca gura-i să sloboadă vreun sunet şi, stăpînindu-se
din răsputeri, îşi zăvorî în inimă cuvintele gata să-i lunece de pe limbă; apoi se
îndepărtă.
Către amiază, lordul de Winter intră în cameră.
Era o zi de iarnă destul de frumoasă; cîteva raze de soare, acel străveziu
soare al Angliei, care luminează, dar nu încălzeşte, străbăteau printre zăbrelele închisorii. Milady privea pe fereastră şi păru a n-auzi că se deschisese uşa.
― Ah! ah! ― începu lordul de Winter, ― după ce am jucat comedie, după ce
am jucat tragedie, ne-am apucat să jucăm şi melancolie.
Ostatica nu răspunse.
― Da, da, ― urmă lordul de Winter, ― înţeleg, tare ai mai vrea să fii liberă pe
ţărmurile astea; tare ai mai vrea să fii pe un vapor ca lumea şi să spinteci
valurile acestei mări de smarald; grozav ai vrea să-mi întinzi, fie pe uscat, fie pe
ocean, una din acele drăgălaşe capcane cum te pricepi atît de bine să pui la
cale! Răbdare! Răbdare! peste patru zile ţărmul îţi va fi îngăduit, marea îţi va
sta înainte deschisă, mai deschisă chiar decît ai dori, căci peste patru zile
Anglia se va descotorosi de dumneata.
Milady îşi împreună mîinile şi ridicînd spre cer frumoşii ei ochi, grăi cu o
blîndeţe îngerească în mişcări şi în vorbă:
― Doamne ! Doamne! iartă-l pe acest om, aşa cum îl iert şi eu!
― Da, roagă-te, blestemato, ― izbucni lordul, ― rugăciunea ta e cu atît mai
înfocată, cu cît eşti, ţi-o jur, în puterea unui om care nu te va ierta niciodată.
Şi ieşi.
În clipa cînd lordul părăsea încăperea, o privire cercetătoare se strecură
prin uşa întredeschisă şi Milady îl zări pe Felton dîndu-se repede la o parte,
pentru ca ea să nu-l vadă.
Se aruncă atunci în genunchi şi începu să se roage.
― Doamne, dumnezeule! ― rosti ea, ― tu ştii cauza sfîntă pentru care sufăr;
dă-mi puterea să sufăr!
Uşa se deschise încetişor; frumoasa îngenuncheată se făcu că n-aude
zgomotul uşii şi cu vocea înecată în lacrimi urmă:
― Dumnezeule răzbunător! Bunule Dumnezeu! vei lăsa tu oare să se
împlinească planurile cumplite ale acestui om?
Numai atunci păru a auzi paşii lui Felton şi, ridicîndu-se repede ca gîndul,
roşi, parcă i-ar fi fost ruşine că fusese găsită în genunchi.
― Nu-mi place să tulbur pe cei care se roagă, doamnă, ― vorbi răspicat
Felton, ― vă rog din suflet nu vă tulburaţi din pricina mea.
― De unde ştiţi că mă rugam, domnule? întrebă Milady, cu glasul înecat în
suspine; vă înşelaţi, domnule, nu mă rugam.
― Vă închipuiţi oare, doamnă, ― răspunse Felton cu glas răspicat, dar ceva
mai blînd, ― că mă cred îndreptăţit să împiedic o fiinţă omenească să
îngenuncheze în faţa creatorului? Ferească Dumnezeu! De altminteri, pocăinţa
le şade bine vinovaţilor; orice nelegiuire ar fi săvîrşit un vinovat, el e sfînt
pentru mine, în genunchi înaintea domnului.
― Vinovată, eu?! se scutură Milady, cu un zîmbet care ar fi uluit pînă şi pe
îngerul Judecăţii de Apoi. Vinovată! Doamne, Dumnezeule, numai tu ştii dacă
sînt sau nu vinovată! Spuneţi mai bine că sînt osîndită, domnule, aşa mai
înţeleg. După cum ştiţi, Dumnezeu care-i iubeşte pe martiri, îngăduie uneori ca
nevinovaţii să fie osîndiţi.
― Orice aţi fi, osîndită sau martiră, ― răspunse Felton, ― cu atît mai mult
rugaţi-vă, doamnă; vă voi ajuta şi eu cu rugăciunile mele.
― Oh, dumneavoastră sînteţi un suflet drept! ― strigă Milady, aruncîndu-se la picioarele lui, ― iată, nu cred să pot răbda mai multă vreme, mi-e teamă c-or
să mă lase puterile, tocmai cînd va trebui să dau lupta şi să-mi mărturisesc
credinţa; înduraţi-vă şi ascultaţi ruga unei femei deznădăjduite. Vi se ascunde
adevărul, domnule, dar nu despre asta e vorba acum; vă cer un singur lucru şi
dacă mi-l împliniţi, vă voi binecuvînta pe lumea asta şi pe cealaltă.
― Vorbiţi stăpînului, doamnă, ― o sfătui Felton, ― din fericire, eu nu sînt
îndreptăţi nici să iert, nici să pedepsesc: Dumnezeu a încredinţat această
răspundere altora mai mari decît mine.
― Nu, dumneavoastră, numai dumneavoastră vă este încredinţată această
răspundere. Decît să ajutaţi la pierderea mea, decît să ajutaţi la ruşinea mea,
mai bine m-aţi asculta.
― Dacă vi se cuvinte această ruşine, dacă aţi înfruntat-o, atunci înduraţi-o,
aducînd-o jertfă lui Dumnezeu.
― Ce spuneţi? Oh! nu mă înţelegeţi! Cînd vorbesc de ruşine, dumneavoastră
credeţi că vorbesc de vreo pedeapsă oarecare, de pedeapsa cu moartea sau cu
închisoarea? Ferească Dumnezeu! Ce-mi pasă mie de moarte sau de închisoare!
― De data asta eu sînt acela care nu vă mai înţeleg, doamnă.
― Sau care vă faceţi că nu mă înţelegeţi, domnule, răspunse Milady cu un
zîmbet de îndoială.
― Nu, doamnă, pe cinstea mea de soldat, pe legea mea de creştin.
― Cum, nu ştiţi ce gînduri are lordul de Winter cu mine?
― Nu ştiu.
― Nu se poate! Dumneavoastră, omul lui de încredere!
― Nu mint niciodată, doamnă.
― Cu toate astea, prea se ascunde puţin ca să nu-i ghiceşti aceste gînduri.
― Nu caut să ghicesc nimic, doamnă; aştept să mi se facă destăinuiri şi, în
afară de ce mi-a spus faţă de dumneavoastră, lordul de Winter nu mi-a
destăinuit nimic.
― Atunci, ― izbucni Milady cu o neasemuită pornire de adevăr în glas, ―
atunci nu sînteţi părtaşul lui, nu ştiţi că m-a ursit unei ruşini pe care toate
pedepsele de pe pămînt n-ar putea să o întreacă în grozăvie!
― Vă înşelaţi, doamnă, ― zise Felton roşind, ― lordul de Winter nu este în
stare de atare crimă.
"Bun, îşi zise în sinea ei Milady, nu ştie despre ce e vorba, şi-i spune crimă!"
Apoi, cu glas tare:
― Prietenul mişelului e în stare de orice.
― Pe cine numiţi dumneavoastră mişelul? întrebă Felton.
― Sînt oare doi oameni în Anglia pe care să-i poţi numi astfel?
― Vreţi să vorbiţi de Georges Villiers? urmă Felton, ale cărui priviri se
înflăcărară.
― Pe care păgînii, liftele necredincioase, îl numesc duce de Buckingham, ―
întări Milady, ― n-aş fi crezut că poate fi un englez în toată Anglia care să aibă
nevoie de atîtea lămuriri ca să-l recunoască pe cel de care voiam să vă vorbesc!
― Mîna domnului stă întinsă asupra lui, ― răspunse Felton, ― nu va scăpa
de pedeapsa ce i se cuvine.
Felton nu făcea decît să tălmăcească în vorbe ura groaznică a tuturor englezilor împotriva acelui pe care înşişi catolicii îl numeau hrăpăreţul nesăţios,
mituitul, desfrînatul şi căruia puritanii îi ziceau doar: satana.
― Oh, Dumnezeule! strigă Milady, ― cînd mă rog fierbinte să trimiţi acestui
om pedeapsa cuvenită, tu ştii că nu urmăresc răzbunarea mea, ci implor
mîntuirea unui popor întreg.
― Dumneavoastră îl cunoaşteţi? întrebă Felton.
― În sfîrşit, îmi pune întrebări, îşi spuse în sinea ei Milady, încîntată că
ajunsese atît de grabnic la o biruinţă atît de mare. Dacă-l cunosc! Vai, da!
Pentru nefericirea mea, pentru veşnica mea nefericire!
Ostatica îşi frînse mîinile, copleşită parcă de durere; Felton simţi, fără
îndoială, că puterile îl părăseau şi se îndreptă spre uşă; Milady, care nu-l
slăbea din ochi, sări să-l oprească.
― Domnule! se văietă ea, fiţi bun, fiţi îngăduitor, ascultaţi-mi rugămintea:
cuţitul acela pe care nenorocita prevedere a lordului mi l-a smuls din mîini,
fiindcă el ştie ce vreau să fac cu el! Vai! ascultaţi-mă pînă la sfîrşit! Daţi-mi
îndărăt cuţitul, daţi-mi-l îndărăt pentru o clipă, vă rog! Din tot sufletul! Cad la
picioarele dumneavoastră; vedeţi, chiar dacă v-aţi împotrivi şi tot n-aş putea să
vă port pică. Doamne! Cum aş putea să vă port pică dumneavoastră, singura
fiinţă dreaptă, bună, îndurătoare pe care am întîlnit-o! Dumneavoastră,
salvatorul meu poate! Numai o clipă cuţitul, o clipă, una singură şi vi-l dau pe
urmă prin ferestruica uşii; numai o clipă, domnule Felton, şi îmi salvaţi
onoarea!
― Pentru ca să vă omorîţi! ― strigă Felton îngrozit, uitînd să-şi mai tragă
mîinile din ale ostaticei, ― ca să vă omorîţi!
― Aşa e, domnule, murmură în şoaptă Milady, lăsîndu-se să cadă istovită
pe podea. Aşa e, m-am dat de gol! Ştie tot! Doamne, Dumnezeule, sînt pierdută!
Felton stătea în picioare, încremenit şi nehotărît.
"Tot se îndoieşte, ― gîndi Milady, ― nu i-am părut destul de sinceră."
Se auzeau paşi pe sală; Milady recunoscu mersul lordului de Winter. Felton
îl recunoscu de asemenea şi se îndreptă spre uşă.
Milady se repezi după el.
― Nici un cuvînt, ― îi şopti ea înfricoşată, ― nici un cuvînt acestui om
despre tot ce v-am spus , altfel sînt pierdută şi atunci dumneavoastră,
dumneavoastră...
Apoi, cum paşii se apropiau, tăcu de teamă să nu i se audă vocea,
apăsîndu-şi însă cu groază, frumoasa-i mînă pe buzele lui Felton. El o împinse
uşor şi ea căzu zdrobită pe un scaun.
Lordul de Winter trecu prin faţa uşii fără să se oprească; i se auzeau paşii
îndepărtîndu-se.
Galben ca un mort, Felton rămase cîteva clipe ciulind urechea, apoi, cînd
zgomotul se stinse cu desăvîrşire, răsuflă ca un om care se trezeşte dintr-un
vis; ieşi pripit din cameră.
― Aşa, aşa! ― murmură Milady, ascultînd la rîndul ei zgomotul paşilor lui
Felton, care se îndreptau în cealaltă parte decît ai lordului de Winter, ― în
sfîrşit, în sfîrşit acum eşti al meu!
Apoi fruntea i se întunecă.
"Dacă vorbeşte cu lordul, ― gîndi ea, sînt pierdută, căci de Winter, care ştie
că nu m-aş omorî, o să-mi pună în faţa lui cuţitul în mînă şi atunci o să-şi dea
şi el seama că toată deznădejdea mea era doar un joc."
Se duse şi se privi în oglindă; niciodată nu fusese atît de frumoasă.
― Da, da! ― murmură ea surîzînd, ― dar n-o să-i spună nimic.
Seara, lordul de Winter veni în timpul cinei.
― Domnule, ― îl întrebă Milady, ― e numaidecît nevoie să adaugi la
întemniţarea mea prezenţa dumitale? N-ai putea să mă scuteşti de povara şi
mai mare a chinurilor de cîte ori te văd?
― Cum se poate, scumpă surioară! ― răspunse de Winter, ― nu mi-ai
mărturisit din toată inima dumitale, cu gura asta frumoasă, atît de crudă azi
pentru mine, că ai venit în Anglia cu singurul scop de a mă vedea cît mai des?
Mi-ai spus singură că atît de grozav simţeai lipsa bucuriei de a mă vedea, încît
ai înfruntat orice: răul de mare, furtuna, închisoarea! Ei bine, fii mulţumită,
iată-mă în carne şi oase! De altminteri, de data asta vizita mea are şi un scop.
Milady se cutremură; crezu că Felton vorbise; niciodată în viaţa ei, poate,
femeia aceasta, care trecuse prin atîtea încercări grele şi felurite, nu simţise
inima bătîndu-i atît de tare.
Stătea jos; lordul de Winter luă un jilţ, îl trase şi se aşeză lîngă ea; apoi
scoase din buzunar o hîrtie pe care o despături încetişor.
― Iată, ― începu el, ― voiam să-ţi arăt acest soi de paşaport pe care l-am
întocmit chiar eu şi care-ţi va sluji de azi înainte drept act doveditor în viaţa pe
care mă învoiesc să ţi-o las.
Apoi, luîndu-şi privirea de la Milady şi plecînd-o asupra hîrtiei, citi:
― "Poruncă de a duce la..." Numele este în alb, ― urmă de Winter, ― dacă-ţi
place mai mult vreo localitate, poţi să mi-o spui şi numai dacă e la cel puţin o
mie de leghe depărtare de Londra, dorinţa dumitale va fi împlinită. O iau deci
de la capăt: "Poruncă de a duce la... pe numita Charlotte Backson, înfierată de
justiţia regalului Franţei şi eliberată după ispăşire; ea va sta în această
localitate fără a se putea îndepărta vreodată mai mult de trei leghe. În caz de
încercare de evadare, va suferi pedeapsa cu moartea. Pentru locuinţă şi hrană
va primi cîte cinci şilingi pe zi".
― Porunca asta nu mă priveşte ― răspunse nepăsătoare Milady ― fiindcă
numele trecut acolo nu-i numele meu.
― Numele dumitale? Ai vreunul?
― Îl am pe al fratelui dumitale.
― Te înşeli, fratele meu nu e decît al doilea soţ al dumitale, iar cel dintîi mai
trăieşte încă. Spune-mi numele lui şi-l voi trece în locul numelui de Charlotte
Backson. Nu?... Nu vrei?... Păstrezi tăcerea? Atunci vei fi înscrisă printre
surghiuniţi sub numele de Charlotte Backson.
Milady rămase tăcută; de data aceasta nu tăcea din şiretenie, ci de groază:
crezu că porunca e gata să fie împlinită; poate că lordul de Winter grăbise
plecarea; poate că era osîndită să plece chiar în seara aceea. O clipă, toate
planurile făurite i se spulberară, cînd deodată băgă de seamă că hîrtia nu purta
nici o semnătură.
Bucuria stîrnită de această descoperire fu atît de năvalnică, încît nu şi-o putu ascunde.
― Da, da, ― urmă lordul de Winter, dîndu-şi seama de ceea ce se petrecea
în sufletul ei, ― cauţi iscălitura şi-ţi spui: totul nu e încă pierdut, fiindcă actul
nu e semnat; mi-l arată, ca să bage groaza-n mine, atîta tot. Te înşeli, hîrtia va
fi trimisă mîine lordului de Buckingham; poimîine se va întoarce iscălită de el şi
întărită cu sigiliul lui, iar după douăzeci şi patru de ore mă pun chezaş că va
începe şi aducerea la îndeplinire. La revedere, doamnă, asta e tot ce voiam să-ţi
spun.
― Iar eu îţi voi răspunde, domnule, că această încălcare de putere şi acest
surghiun sub un nume scornit sînt o mîrşăvie.
― Ţi-ar place mai mult, Milady, să fii spînzurată pe adevăratul dumitale
nume? Ştii şi dumneata, legile engleze sînt neînduplecate cu cei ce pîngăresc
căsnicia; vorbeşte deschis: deşi numele meu sau, mai curînd, numele fratelui
meu e amestecat în toate astea, voi înfrunta scandalul unui proces public,
numai pentru a fi sigur că mă voi descotorosi odată de dumneata.
Milady nu răspunse, dar se făcu galbenă ca ceara.
― Văd că tot îţi place mai mult să hoinăreşti. Bine, doamnă, e o veche zicală
după care călătoriile îl ţin om veşnic tînăr. Pe legea mea! Nu greşeşti: la urma
urmei, viaţa e frumoasă, de aceea nici nu vreau să mi-o răpeşti pe a mea.
Rămîne acum să vedem ce e şi cu cei cinci şilingi. Nu-i aşa că-ţi par cam
zgîrcit? Asta, din pricină că nu ţin de loc să-ţi mituieşti paznicii. De altfel, mai
ai şi farmecele făpturii dumitale, cu care să-i dai gata. Foloseşte-le, dacă
neizbînda pe lîngă Felton nu te-a lecuit de asemenea încercări.
"Felton n-a vorbit, ― îşi zise în sinea ei Milady, ― atunci nimic nu-i încă
pierdut."
― Şi-acum, doamnă, la revedere, mîine voi veni să-ţi vestesc plecarea
trimisului meu.
Lordul de Winter se ridică, o salută în zeflemea şi ieşi.
Milady răsuflă uşurată; mai avea înaintea ei încă patru zile; patru zile îi vor
fi de ajuns pentru a-l ademeni de-a binelea pe Felton.
Totuşi, un gînd înspăimîntător îi trecu prin minte: nu cumva lordul de
Winter îl va trimite chiar pe Felton la Buckingham, ca să iscălească porunca?
În felul acesta, Felton i-ar fi scăpat din mînă, căci pentru a birui, ostatica avea
nevoie de jocul unei vrăji de neîntreruptă ademenire.
Totuşi, cum am mai spus, un lucru o liniştea: Felton nu vorbise.
Nevrînd să pară tulburată de ameninţările lordului de Winter, Milady se
aşeză la masă şi mîncă.
Apoi, la fel ca şi în ajun, începu să se închine cu glas tare. Şi tot ca în ajun,
soldatul se opri ca s-o asculte.
Curînd auzi paşi mai uşori decît ai soldatului de strajă, paşi care veneau
din fundul sălii şi se opreau în faţa uşii,
― El e, îşi zise Milady.
Şi începu să dea glas aceluiaşi cîntec religios care în ajun îl zguduise atît de
adînc pe Felton.
Dar, deşi vocea ei dulce, puternică şi răsunătoare, vibra mai armonios şi
mai sfîşietor ca oricînd, uşa rămase închisă. Furindu-şi privirea spre ferestruica uşii, Milady crezu că zăreşte printre zăbrelele dese ochii arzători ai
tînărului: dar fie că-i văzuse cu adevărat sau numai în închipuire, de data asta
el se stăpîni din răsputeri fără să intre.
Cîteva clipe numai după ce-şi sfîrşi cîntecul, Milady auzi parcă un oftat
adînc; apoi, aceiaşi paşi pe care-i auzise apropiindu-se, se îndepărtară
încet-încet, ca şi cum le-ar fi părut rău că pleacă.