Spune-mi tu mie,
Cum mă iubești cu pumnal în inimă...
Și eu îți spun că iubesc ca stelele ce mor.
Ofilite în văzduhul înnegrit...
Le simți lumina-n brațele lui
Și ele-s moarte...
Iar tu nu ai să mai vezi,
Sângeriu ce răsare din pămant din nou .
Dar îți văd în ochi placare,
Nu te-am iubit că soarele?
Nu te-am trăit că viață?
Tu rămai a lui... povară,
Eu a iubirilor otravă.
Și cel cu bărba cea căruntă,
Ce o mângâie și intreabă.
Eu am cerut purgatoriu
Și mi-ai dat iad desăvarsit...
Dar iată că și din infern pot fi iubit.
Iubito, el niciodată nu va putea a te iubi
Și-ți strecoară ghimpe-n rană,
Aripi de înger pe tavă?
Eu am fost al tău negru,
Și tu a mea lumina...
Sunetul îmi amuțește la urechi
Nu ai simțit, sufletul palpabil?
Și-ți va rămane o fantasmă în acră noapte.
Cel ce se jelește și plănuieste în amarul întuneric...
Îmi lasă povară pe umeri,
Îmi asază coroană cu spini.
Când ai tăi semeni vor a mă vedea răstignit...
Tu nu ai înțeles?
Muritoare ce moare,
Că-s sufletul nesfârșit...
CITEȘTI
Infinitium
PoetryO stea în praf, învelită-n oase și carne odios, ce moare la un anumit ceas. Însă avem puterea de a ne ridica deasupra norilor și moartea ne lasă-n voia sorții. Spune-mi, ai putea spera știind că vei trăi veșnic, mică stea?
