Obsesie - Seria Experiment

1

"Domnișoara Vercetti este rugată sa se prezinte in sala de proiecte imediat." Boxele din clădirea inalta și totodata îngusta răsunau peste tot lăsând numele meu sa fie auzit de întreaga companie. Eram sigura ca Nakatoshi venise iar cu vreo idee absurda de-a lui crezând ca așa va inova lumea. Mi-am ridicat cu greu trupul destul de slăbit din cauza celor întâmplate in ultima vreme. Simteam cum picioarele de-abia imi susțin greutatea acum nefiind una prea mare iar fiorii foamei imi străbăteau groaznic trupul fiind astfel și mai greu pentru mine sa ma car pana in sala de proiecte. Am apăsat cu destul de multă sila clanța uși crezând ca pot îndura ce se afla acolo. Ce urma sa văd avea sa ma șocheze. M-am blocat in pragul ușii , expresia mea schimbându-se brusc într-una socata la văzul cutiilor mari de carton aliniate una peste alta. Privesc cele doua coloane aliniate in stânga si in dreapta sălii lungi dar extrem de înguste. Pe coloana dreapta puteam citi eticheta , sau mai bine zis , foaie albă de hârtie prinsă cu o bucata de scotch , de cutia din vârf. Scria clar cu majuscule "HUMAN" In schimb in partea dreapta ,aceiași schema de expunere fiind prezenta și aici, doar ca eticheta indica alt conținut "Component android" . Am intrat când privirea insistenta a lui Nakatoshi indica ca as face mai bine sa intru odata. Închid usa cu încetinitorul ceea ca părea sa îl enerveze și mai tare. Am privit in sala "goală" in căutarea unui loc cât mai departe de afurisitul asta. Are noroc ca oamenii pe care ii are sunt dedicați altfel s-ar fi dus dracu' afacerea lui. M-am decis într-un final sa ma asez pe unul din scaunele din jurul mesei lungi , cât mai departe posibil de el, așteptând astfel niște explicați bine meritate. Tăcerea tipa in urechile mele ca o fantoma neagră ce își dorea cu ardoare sa ma traga in iad, sau nu, defapt eu imi doream sa ma tragă dracului in iad scăpând astfel. Am aștept venirea altor 7 persoane pe care puteam sa jur ca nu le mai văzusem in viața mea asta epuizându-mi fiecare părticică din corp și mai mult. După ce toți s-au asezat câteva șoapte s-au făcut auzite. Din ce se vorbea in sala înțelesem ca niciunul dintre ei nu aveau vreo treaba comuna. Sunetul uneia din cutiile de carton aruncate pe masa ca un gunoi a șters liniștea stearpa din sala. Am privit in fata mea spre unul dintre cei necunoscuți. Parul lui blond închis , ușor creț in contrast cu ochii lui căprui ce in reflexia razelor blânde de soare luau forma unui negru puternic combinat cu puțin marou erau un deliciu pentru mine ținând cont de starea in care ma aflam. In momentul in care privirea mea a rămas blocată pe el, asta fiind cel mai probabil stânjenitor, mi-a zâmbit mic in colțul buzelor lui conturate atat de uluitor pentru ochii mei, fiind de-ajuns ca o senzație stranie sa mi se instaleze compulsiv in tot corpul, mici furnicături in palme și in stomac neîntârziand sa-și facă apariția. Am intors capul spre Nakatoshi evitând astfel privirea lui , care ciudat , nu părea sa sugereze ca sunt o ciudata ambulantă. La un moment dat individul din fata mea, căci altfel nu-l puteam numi deocamdată, a ridicat mâna cerând permisiunea de a vorbii. Nakatoshi i-a permis printr-un gest simplu din cap.
-Se poate sa nu o mai lungim mult? Sunt sigur ca mulți dintre noi suntem epuizați și sau , gesticula simplu privind mai apoi spre mine ridicând din colțul buzelor, avem problema acasă, continua acesta lasand zâmbetul lui in colțul drept al buzelor cel mai probabil sa fie unul încurajator pentru mine. Nu știam cum sau de unde dar pariez ca imi cunoștea situatia. I-am zâmbit mic încercând astfel sa înșel aparentele. Urmând ca Nakatoshi sa se apropie de birou chiar lângă el aprobând din cap.
-Imediat vom începe domnule Reed , acesta își așeza palma pe cutia aruncată pe masa . Felul in care mâinile lui se plimbau pe banda de scotch ce ținea cutia de carton închisă, ma facea sa o iau razna pierzându-mi răbdare din fiecare os aflat in corpul meu. Eram pe punctul de a ma ridica de pe scaun și a imi înfinge unghiile in banda de scotch ce ținea cutia închisă dar imediat acesta a deschis cutia. Instinctiv buzele mele s-au deschis rămând așa secunde bune pana când mintea mea înceată a încercat cumva sa înțeleagă ce se intampla. Mi-am dus mâinile peste buze încercând sa nu scot vreun sunet apoi am privit spre conținut. Am înghițit cu greutate tăcerea din sala ce a acum prinsese umbre sumbre ce tindeau sa dezlănțuite o parte din iad. Primul la care m-am uitat a fost din instinct așa zisul domn Reed. L-am privit la fel de șocat ca mine , in timp ce cu ajutorul degetelor lui lungi își trasa conturul barbei , urmând sa înghită in sec destul de zgomotos. Nu am îndrăznit sa ating nimic dar m-am apropriat pentru a fi sigura ca nu sunt false. Acum eram convinsă într-adevăr. Erau părți umane secționate , destul de ordonat in cutie, capul ce avea ochii închiși era la capăt despărțit de trunchi și gât prin câțiva centimetri . Am privit rapid in căutarea bratelor și nimic , in schimb palmele erau așezate chiar lângă trunchi. Pot spune cu certitudine ca restul din ...acel om lipsea. Am înghiți in sec urmând ca micul meu creieraș să-mi dea impulsul unei crize. Am pus brusc palmele pe părțile ce închideau cutia și am strâns-o cu grija..nu ca ar mai simți ceva. Mi-am îndreptat spatele cu demnitatea unui cățel și am început sa clatin isteric din cap dezaprobator urmând mai apoi sa incep sa tip. Am trezit , parca la viața, pe toți cei aflați in încăpere . Ii vedeam cum se îneacă cu liniștea și nu pot spune nimic in plus. M-am tras in spate exact ca o isterica lovindu-ma astfel de perete căutând cu disperare clanța. Când in sfârșit am dat de ea deși nu trecuse mult, pentru mine părea o vesnicie, am ieșit fugind pana spre micul meu birou separat de restu prin niște pereți de rigips. Mi-am strâns lucrurile sub privirile atente ale tuturor și nu am întârziat a mai sta acolo. Și aia a fost ultima mea zi la compania Earth industries