Fosta iubită

X. La un pas de declin

A urmat un moment de tăcere. Helen îl privea pe Harry confuză dar eu ştiam că ceva nu era în regulă. De la răpirea părinţilor lui Helen, Harry trecuse prin nişte stări care nu îl caracterizau. Momentele sale de calmitate excesivă demonstrau că ascunde ceva şi eu îl cunoşteam bine.

- Harry, cred că vorbesc atât în numele meu cât şi a lui Hannah, ce vrei să spui?

Cuvintele lui Helen l-au trezit pe Harry din transa care îl sufoca. Ochii săi verzui, atât de minunaţi altădată, acum erau scufundaţi într-o umbră de întuneric.

- Nimic. Nu voiam să zic nimic cu asta, spuse Harry, la fel de calm ca întotdeauna. Voiam să spun că acel Christian nu mi se pare prea de treabă. Şi să fim sinceri, Hannah - îmi puse mâna pe umăr - nu poţi cunoaşte cu adevărat o persoană niciodată, oricât de bine crezi că o faci.

Helen se întristă. Puteam observa asta în strălucirea ochilor ei care se stinsese. Cu tristeţe în glas, îl întrebă pe Harry :

- Vrei să spui că nici eu nu te cunosc cu adevărat ?

Helen pusese o întrebare importantă care trebuia spusă mai demult. Cred că în sfârşit realizase că Harry se schimbase. Sau nu ?

- Iubirea mea, ştii că te iubesc mai presus de orice. Eu nu mă refeream la mine, ci la Hannah care uneori e prea credulă.

- Ştiam eu că eşti cel mai minunat. Uite, îţi pasă până şi de cea mai bună prietenă a mea.

Urmă un moment de tandreţuri excesive, după părerea mea, între cei doi. Mi se întorcea, efectiv, stomacul pe dos. Helen era atât de obsedată de el încât nu mai observa nimic din jurul său. Am hotărât să plec în secunda aceea de acolo. Am intrat în camera mea şi am început să împachetez. Lacrimile inexplicabile care se perindau pe obrajii mei nu erau un motiv ca să mai rămân acolo. Harry putea să fie fericit. Planul lui reuşise. Urma să părăsesc casa aceea blestemată unde îl reîntâlnisem pe Harry. Unde îmi reîntâlnisem trecutul. Destinele noastre se întretăiaseră, dar nu se uniseră niciodată.

Am ieşit pentru ultima dată din camera mea ţinând în mâna mica valiză pe care mi-o adusesem din Wisconsin acum câteva luni. Dacă ştiam ce mă aştepta, probabil nu aş mai fi venit niciodată aici. L.A.-ul îmi distrusese speranţele. De ce Harry o alesese tocmai pe Helen ? Nu putea să distrugă viaţa altcuiva ? Trebuia să o distrugă pe cea a prietenei mele ?

Am tresărit la auzul unui zgomot ciudat. Ştiam de unde venea. Din camera aceea misterioasă. Din camera în care descoperisem secretele lui Harry. În afara acelui bilet anonim care mă intriga, mai descoperisem o mulţime de fişe bancare. Harry avea probleme. Şi ştiam de ce. Firea lui nechibzuită şi imprevizibilă îl distrugea.

Am urcat cu grijă micile trepte întretăiate şi am observat că Helen dormea. Am apăsat clanţa, având grijă să închid ușa maronie. Am păşit apoi pe coridorul acela întunecat şi l-am observat. Harry stătea jos, lângă o sticlă de alcool, şi îndruga cuvinte neştiute. În mare, înţelegeam că-şi cerea scuze cuiva.

- Nu sta acolo, vino aici, ma chemă abia îngăimând din cauza alcoolului.

L-am privit cu tristeţe şi compătimire. Trebuia să aflu ce se întâmpla cu el. De prea mult timp lucrurile între noi scăpaseră de sub control. Aşa că am intrat în camera aceea şi am închis uşa. Nu-mi mai păsa de consecinţe. M-am alăturat lui. Acesta mi-a zâmbit cu tristeţe şi mi-a întins o sticlă cu whiskey. Am luat-o fără să mai gândesc şi am băut. Harry m-a bătut cu mâna pe umăr vesel şi a luat şi el o gură.

- Deci... Ce s-a întâmplat cu noi, Harry ? Am rostit cu un glas stins.

Întrebarea mea l-a lăsat pe Harry în aceeaşi stare. A încercat să zâmbească strâmb şi chipul lui începea să redevină cel al vechiului Harry. Cel de care mă îndrăgostisem.

- Nu te teme... Helen a luat un calmant aşa că doarme, a spus printre sughiţuri văzând că nu mai beau. Putem bea ore bune, nu se va trezi. Aşa îmi petrec eu după-amiezile.

- Helen ? Calmante ? L-am întrebat eu confuză. De când e Helen cu calmante ?

A început să râdă. Un râs care îi lumina zâmbetul. Lumina din ochii lui devenea din ce în ce mai caldă. Şi atrăgătoare.

- Ah, nu știi ? Doar de asta mă însor eu cu ea. Sărman suferă de bipolarism aşa că dacă nu făceam asta mi-a spus că se sinucide.

- Nu ştiu ce glume faci tu aici, dar nu-mi place, am remarcat eu. Nu băusem prea mult dar capul începea să îmi zvâcnească.

Harry a mai luat o gură din acea băutură atât de ciudată. Am întins mâna şi am luat o sticlă din cele alăturate. Au trecut minute în şir fără ca unul să mai spună ceva şi doar priveam amândoi în gol.

- Ştii, a început Harry plin de regrete, eu nu am vrut să-ţi fac rău, atunci în Wisconsin. Chiar îmi plăceai. Banii aceia o să ți-i înapoiez, fii fără grijă.

- Şi acum, acum ce ? Nu-ţi mai plac ?

Asta nu eram eu. Băutură care urcase în cap vorbea aşa. Eu nu eram aşa impulsivă.

- Mai mult ca niciodată.

Harry a lăsat sticla din mână. S-a uitat la mine şi fără să-mi dau seama, mi-a depus un sărut pe umăr. Eu am încercat să mă retrag, fiind convinsă că ceea ce se întâmpla nu era deloc bine, dar Harry era mult prea beat. Mi-a luat mâinile şi mi le-a pus de asupra capului. A coborât cu săruturile spre claviculă dar niciodată spre buze. Un scâncet mi-a scăpat şi am deschis ochii. Asta nu era în regulă. L-am împins cu toată puterea şi m-am ridicat. Harry mă privea confuz.

- Asta nu e bine. Helen mi-e prietenă.

- Dar tu nu-i eşti. Recunoaşte, mori după sărutările mele. Doar când mă uit la tine eşti pierdută. Dacă n-ar fi Helen ai fi acum peste mine.

Avea un rânjet diavolesc. L-am privit scârbită. Cine era omul ăsta ? Un demon care mă distrugea pe dinăuntru. Am deschis uşa nervoasă. Aveam să plec din casa aceea nenorocită, departe de Harry și Helen.

- Ascultă, Christian Diaz nu e cine crezi tu că e. O să regreţi asta.

Nu l-am mai ascultat. Ştiam că tot ce spune e o minciună. Am trântit uşa, mi-am luat valiza şi am părăsit pentru totdeauna casa aceea.