Complice vândut

1. ,,Cum te numeşti?"

E foarte greu să te desprinzi de familie încă de la o vârstă fragedă. Te simți ca un simplu copil, care îmbracă o cămaşă de foc, ce începe să te mistuie pe interior.
Era o fată foarte frumoasă, cei drept, toată lumea spunea asta. Nu era genul tipei perfecționistă, dar ochii aceea verzi, pătrunzători, în care te-ai pierde fără îndoiala, erau superbi.
Era majoră, deja putea să nu se mai considere un copil, dar cum să plece aşa devreme de lângă părinții ei iubiți? Ei, aşa-zişi părinți, nu erau chiar atât de iubitori cu Elaine, căci aşa o chema pe fata naivă, simpatică şi deşteaptă.

Totuşi, Elaine, trebuia să plece din țara ei, nimic nu o mai lega de ea. Prieteni? Nu avea aşa ceva. Toți o considerau o ciudată, o simplă fetişcană de bani gata, care urma să plece într-un internat. Ea, nu înțelegea de ce oamenii o consideră aşa. Era destul de tăcută, dar mereu încerca să se integreze în grupurile colegilor de liceu.

Părinții ei au decis că ar fi foarte bine să o trimită într-un internat, iar Elaine nu a refuzat. Ştia că părinții ei nu o iubesc şi nici nu o vor iubi aşa cum o făcea ea; acceptase asta de multă vreme. A încercat să mascheze totul, fiind înțelegătoare. Însă, Elaine, nu era chiar acest înger, era foarte închisă în ea, asta dovedind gândurile răvăşite. Mereu a visat să devină o scriitoare apreciată, de fapt, mereu a visat să fie apreciată. Asta era problema ei. Nu ştia cum să se descopere şi în ciuda inteligenței sale remarcabile, Elaine prefera să rămână tăcută, alături de scenariile ei.

În dimineața plecării, Elaine a preferat să adopte o ținută simplă, la fel cum părea şi ea, însă nimeni nu i-a descoperit gândurile, ce încerca ea să spună, ce anume voia să arate prin gesturi, cuvintele minimalistice pe care le rostea, prin felul ei de a fi. Era neînțeleasă.

A coborât scările, unde s-a întâlnit cu părinții ei care deja îi coborâseră bagajele. Ea le-a zâmbit şi a încercat să îi cuprindă într-o îmbrățişare. Bine-zis, doar a încercat. Mama ei, Amber, o femeie puternică, vizibil deținătoare de o noblețe ascunsă, îşi acuză fiica de o răceală puternică şi, doar, nu ar vrea să îşi îmbolnăvească părinții.
Elaine scoate un oftat zgomotos. Îşi ia bagajele şi urcă în maşina din fața casei. Era singurul lucru primit de la familia ei, cam în toată viața asta. Avea ochii roşii. Era clar că urma să îi curgă câteva lacrimi pe obrajii delicați. Pleacă, fără să se uite în urmă. Avea o călătorie lungă de parcurs; a acceptat să nu îşi ia bilet de avion, căci putea merge şi cu maşina. Îi plăcea mult să conducă, mai ales pentru că era singură. Îi plăcea muzica, să fredoneze. Când era singură îi plăcea mult să îşi facă scenarii despre tot felul de subiecte, însă acum voia doar să fie concentrată pe drum sau să plângă.

Telefonul ei, prețiosul ei telefon, suna. Suna, suna, suna. Elaine urlă ceva pe o limbă ciudată şi trage pe dreapta. Pe ecranul telefonului era scris cu litere mari "ADDISON". Elaine pufăie deranjată şi îşi ia telefonul în poziție, răspunzand.

"-Elaine? Poți să vorbeşti?" îi zice o voce groasă, dar plăcută.

"-Sunt în maşină. Ce s-a întâmplat?" îi spune Elaine, vizibil nervoasă.

"-Uite ce e, vreau să nu pleci. Ştiu că m-am comportat foarte urât cu tine, te-am jignit, dar regret. Te rog, eu chiar te plac şi vreau să fie ceva între noi."

"-Asta e tot ce ai de zis?" răspunde Elaine pe un ton sacadat, dându-şi ochii peste cap.

"-Da, adică cred că da..." răspunde băiatul confuz.