Obligată să îl iubesc

Capitolul 7

Nu am să regret că l-am lovit, însă o parte din mine este speriată pentru ce va avea să se întâmple acum. Și frica asta e doar pentru că nu îl cunosc. Privirea parcă îi tună și mă aștept în orice moment la un tunet venit cu putere. Fața îi este roșie și are mușchii încordați, vizibili datorită tricoului. Înghit în sec când îl văd dându-și capul pe spate.

-Te-ai calmat? rostim amândoi la unison imediat ce capul îi revine în poziția inițială.

Îmi dau ochii peste cap semn că potriveala aceasta a fost un lucru extrem de prostesc. El râde ușor apoi, se încruntă văzându-mi reacția.

-Am avut o problemă și îmi cer scuze pentru intrarea aia!

Face semn spre ușa încă deschisă. Mici adieri ale vântului de vară ale lunii august se fac simțite prin spatele lui, iar eu nu pot decât să mulțumesc pentru asta. Oricum îmi era cald. E vară, eu de ce am răcit?

Îmi dau ochii peste cap fară să-mi pese ce tot bâguie el acolo. Trec nepăsătoare pe lângă el, direcția fiindu-mi bucătăria pentru că, cum spuneam, îmi este foame. Apuc din coșul de pe masă: o banană, un măr și o portocală pe care încep să le toc, amestecându-le într-un bol roșu din plastic.

Realizez că Matthias m-a privit în tot acest timp cu zâmbetul pe buze, mă admiră. Încep să mănânc linișită, însă liniștea mea nu durează mult. Se așează pe scaunul din fața mea cu mâinile sub bărbie, ca un copil micuț. Are ochii bulbucați și un zâmbet micuț pe buze.

Încep să dau din picior pentru că nu pot mânca sub atenția atât de posesivă a cuiva. Mă simt aiurea.

-De ce nu mă lași să mănânc liniștita? îl întreb calmă, lăsând furculița să cadă în castron.

-Îți fac ceva? răspunde cu o întrebare, enervându-mă la maxim.

Îi place să mă enerveze, îi place să se joace cu mine. Capul nu-mi mai bubuie din cauza răcelii, însă el o să-mi readucă bubuiala. Se uită la mine de parcă ar aștepta să îl sărut din nou. Râd în gândul meu pentru că asta nu se va mai întâmpla.

-Te uiți insistent la mine! îi reproșez calmă, lăsându-mi privirea la salata mea.

Continui să mănânc cu noduri, dar chiar îmi este foame. Iar el nu mă va opri să mănânc. De la supa pe care mi-a adus-o Dania la unsprezece, nu am mai mâncat absolut nimic. Și este opt. Încă e puțin lumină afară, însă stă să se stingă. Ce aș mai fi vrut să ies să mă plimb, numai să scap de el.

-Vreau și eu salată din aceea, o rugăminte îi iese pe gură.

Acela cu siguranță nu a fost un ordin. Mi s-a adresat dulce și zâmbind ca un copilaș, indicâd cu degetul arătător spre castronul meu. Brusc mă simt prost că nu l-am întrebat și pe el dacă vrea. Fiind băiat era și normal să ceară...

-Ai fructe în coșuleț, cuțitul este în dulap, tocătorul în chiuvetă, îi dau explicații. Dă-i bătaie!

În niciun caz nu am să-mi calc acum pe orgoliu numai pentru a-i face lui o poftă amărâtă pe care și-o poate face și singur. Oftează vizibil disperat de comportamentul meu, însă începe să-și adune ustensilele necesare.

Mă bufnește râsul când văd cât de nepriceput este, însă încerc să nu atrag atenția asupra acestui lucru. Nu cred că folosește prea des cuțitele pentru că după îndemânarea lui, a-și putea zice că nu a auzit nici măcar de așa ceva.

-Drace! înjură în șoaptă, prinzându-și degetul arătător al mâinii stângi în mâna dreaptă.

Contactul cuțitului cu gresia s-a auzit în ecou, iar acțiunile repezite ale lui Matthias mă fac să mă pierd într-u totul. Fuge când spre chiuvetă, când spre șervețele, e pierdut cu totul acum.