Păcat pur

Capitolul 1

     Barbara se plimba neliniştită în camera lor, având pe ea doar cearceaful ce atârna în urma ei. Paşii îi erau fermi şi nervoşi în timp ce ea încerca să îşi țină lacrimile în frâu, dar suspinele erau extrem de sonore şi greu de neglijat. Cum putuse să facă aşa ceva? De ce a făcut aşa ceva? Poate din plictiseală sau poate din cauza orelor suficiente pe care ea nu le petrecea acasă. În acel interval de timp îşi putea permite să facă ce doreşte. Interiorul ei era zbuciumat din cale afară şi nu ştia ce ar trebui să facă. Atâta timp... Oare de când începuse acest viciu? Chiar atât de inferioară fusese ea de s-a ajuns la acestea?

      A lăsat cearceaful alb să cadă, înfiorându-se atunci când aerul rece s-a lovit de trupul ei gol. Întorcându-şi capul şi ducându-şi o şuviță răzleață după ureche, dă ochii din nou cu acea cămaşă. Inima o ia la goană încă o dată, iar stomacul i se întoarce pe dos doar la gândul că... Nici măcar nu se putea gândi fără să i se facă greață, iar dorința de a elimina creştea. Ce? Nici măcar ea nu ştia. Trecuseră mai mult de patruzeci şi opt de ore de când nu mai pusese gura pe mâncare.
De data aceasta chiar se întâmplă, realitatea lovind-o. A fugit înspre baie, înfiorându-se la fiecare pas pe parchetul rece. Odată ajunsă acolo s-a lăsat în genunchi, simțind cum sufletul îi iese o dată cu senzația că orice organ i-a părăsit trupul.

       După ce a terminat, cu chipul palid şi tremurând din toate încheieturile a dat drumul apei pentru a face un duş. Cât aştepta ca apa caldă să îşi facă prezența şi să umple cada, Barbara s-a lăsat sprijinindu-se în mâini pe marginea acesteia. Respira greu şi sacadat, ochii parcă îi ardeau şi îi venea să îşi smulgă pielea la vederea brațelor ei albe şi a degetelor încleştate sălbatic.
Aburul apei o făcu să îşi vină în simțiri şi după o mică scuturare a capului a intrat în cadă, lăsându-se încet jos. Tresărea de fiecare dată când se adâncea mai mult în cadă, iar apa o învelea. S-a lăsat tot mai jos, acum genunchii fiind cu puțin deasupra apei. Şi-a lăsat capul să cadă.

       A dat frâu liber lacriminilor, iar suspine se loveau de pereții albi, auzindu-se cu ecou.
A luat în căuşul palmelor apă, umezindu-şi chipul. Marginile părului ei extrem de blond s-au udat, la fel şi bretonul crescut.

      A ieşit grăbită, şiroaie scurgându-se de pe trupu-i. Urme de apă rămâneau în urma ei. S-a şters de apa rămasă pe ea şi a început să se îmbrace. Îi era frig, chiar şi în luna iulie ei îi era mai frig ca niciodată, dar ştia că avea să iasă curând din apartament, aşa că a îmbrăcat o simplă rochie albă, destul de largă pentru trupul ei firav şi cu două palme deasupra genunchilor.
A intrat în bucătărie. Simțea nevoia de a se hrăni şi de a elimina acel gust oribil din gură. A cotrobăit prin frigider, încercând să caute ceva comestibil şi a găsit două felii de pizza. Nu îşi mai amintea când comandase, dar apoi şi-a adus aminte că ea nu prea petrecea atât de mul timp pe acolo. Poate acesta era şi principalul motiv ce a adus-o în această stare.

      A luat farfuria pe care era aşezată masa ei de prânz şi a pus-o în microunde. Bucătăria era dotată cu tot strictul necesar, ba chiar mai mult. Culorile predominante era gri şi negru, farfuriile erau negre, tacâmurile erau negre, mobila era făcută dintr-un lemn mult mai închis, dând impresia că are o culoare neagră. Barbara era singurul lucra alb ce mişuna prin casă. Este mândră de ceea ce a realizat, prin munca ce îi face plăcere.
Clinchetul produs de mini aragaz a făcut-o să tresare. Şi-a luat o mănuşă de bucătărie, ştiind cât de sensibilă era pielea ei şi a scos farfuria. A mâncat în linişte, doar bâzâitul telefonului ei auzindu-se rar.

       După ce a terminat de mâncat s-a aşezat pe scaunul ei, învârtind telefonul pe fiecare parte. În tot acest timp îşi făcuse un mic plan în minte, dar nu era încă hotărâtă dacă să îl transforme în fapte. Avea timpul necesar, avea destui bani în acel moment. Nimic nu o oprea, dar ea dorea să îi spună în față. Chiar voia asta? Dezamăgirea şi disprețul pe care l-ar avea pentru sine ar fi inimaginabil. Să fie privită în ochi şi să afle că nu mai este dorită ar distruge-o. De la un timp durerile ei de cap se amplificaseră, insomniile nici nu le mai punea la socoteală, mesele erau doar de câteva ori pe săptămână. Să ştie că prezența ei este indiferentă şi că cineva se poate lipsi de persoana ei ar face-o să se dezintegreze la propiu, până la ultimul atom.