Kendra Malik

Capitolul 5

După două săptămâni

   Stau întinsă pe un fotoliu din catifea ros de vreme și probabil de șoareci. Buchinisesc câteva cuvinte care îmi par mai interesante pe partea interioară a unei bucăți de scoarță de copac. Încerc să-l citesc pe Dante. Am găsit cartea împachetată în pânză de păianjen în pod. Încerc doar, pentru că nu văd. Nu mai văd bine de o săptămână. Mi-am pus comprese cu tot soiul de ierburi din grădină interioară. Sunt mai multe în pădure, însă mi-e prea frică să plec mai departe. Mai bine oarbă decât moartă. M-am aventurat acum fix cinci zile și mi-a fost de ajuns. Ce am văzut...ugh, parcă îmi râcâie în minte. Nu numai că imi face rău spiritual, dar simt durerea și fizic. Mai vorbesc uneori cu el sau cu ea. Îi spun să termine, să nu mai sape în materie cenușie, o rog, încep să plâng, apoi leşin, mă trezesc mai bine și o iau de la capăt. Dacă aș avea curaj să plec...Ce dacă mor? Abia scap de rutina asta ucigătoare. Oricum, cred că vin. De ce să le dau satisfacție? Mai bine fug. apoi leșin din nou

După câteva ore...sau zile

In sfârșit! Trează de-a dreptul.
Am tot visat de când am leșinat că am decis să fug de aici și că am reușit.  M-am dus acasă, în Brooklyn, unde mă așteptau părinții. Trăiam la nesfârșit o viață normală și conștientă în stare de inconștiență. Apoi adormeam și mă trezeam iar aici. Am vrut să mă sinucid, doar că n-am reușit. Mereu leșinam înainte de a îmi isprăvi existența.

Îmi înșfac pumnalul și trântesc ușa în urma mea, care cade din cauza izbiturii. La naiba cu colibele rusești de acum 20 de ani!
   După poziția Soarelui, bănuiesc că e prânzul. Trebuia să fi plecat mai devreme; zilele de vară în colțul ăsta de lume nu sunt foarte lungi. Dar nu ezit...cine știe când o să mai am atât de multă adrenalină încât să-mi ignor frica și să nu mai ascult nenorocirile astea de voci. Bine că v-am dezamăgit. Dar nu sunt laşă, vă jur. le tot strig. Mai lăsați-mi puțină liniște ca să găsesc o cale de a evada din labirintul ăsta din subconștient și o să distrug demonii, o să câștig onoarea pătată de sânge. Au tăcut...
   Au început să se certe în mintea mea atunci cand am fugit din cuibul vampirilor. Nu-s nebună, nici depresivă, nici speriată. N-au legătură cu sentimentele. Sunt o punte către trecut, mă ghidează, numai că acum sunt supărate. Le-am dezamăgit.
  
   Cu atâta gălăgie am uitat de carte... Mă reîntorc în colibă să o caut, însă nu o mai gasec pe sofa. O caut înnebunită. Toate lucrurile dispar exact atunci când te grăbești. În sfârșit o găsesc căzută lângă șemineu si sunt tentată să rămân să o citesc, dar timpul nu mai are răbdare. Îmi arcuiesc coloana precum o mâța speriată în momentul în care aud niște zgomote, mai de grabă o vibrație, deasupra mea. Dacă o mai ține mult așa, o să distruga din temelie cabana. Urc pe treptele instabile ca să vad ce se petrece, însă nu văd nimic. Sau cel puțin ochii mei nu văd, căci mintea îmi urlă să rămân precaută. N-am timp de fantasmele imaginației mele. Îmi pun piciorul pe prima treaptă, dar mă întorc din nou din drum la auzul unui geamăt ce pare a veni din spatele raftului cu cărți. Îmi scot pumnalul care reflectă tot felul de forme pe tavanul din lemn și pornesc, enervată mai mult, către locul menționat. Mă reped asupra creaturii și o dobor, dar când mă pregatesc să îi aplic lovitura decisivă, realizez că sunt tolănită peste Chelsea...