Am venit cu capitolul zece, scris chiar când s-au împlinit cinci luni de la nașterea micuței noastre povești. Vă mulțumim că încă citiți :*
Capitolul zece
~ 5 luni De-a v-aţi ascunselea ~
Să plutim cuprinși de farmec
Sub lumina blândei lune -
Vântu-n trestii lin foșnească,
Undoioasa apă sune!*
Trecuseră multe zile de la incidentul cu Anna care mi-a provocat un mai mare dezechilibru sufletesc. Orele zburau prin faţa ochilor mei fără niciun rost, iar zilele, odată cu ele. Am rămas fixat pe această idee nebună cum că am greşit enorm, am refuzat să văd dincolo de asta şi am început să mă autocondam într-un mod care mă rodea pe interior şi care mă distrugea cu fiecare minut care se scurgea. Nu ştiu de ce trăiam toate astea, sau mai bine zis, de ce atât de mult timp, însă ceva din subconştientul meu încă plângea, plângea după iertarea unei persoane care nici nu părea a fi supărată pe mine, pentru simplul fapt că nu ştia nimic de cele trecute. Am ajuns să trăiesc într-o stare urâtă, paradoxală, în care sunt mereu împotriva mea, şi după ce înfăptuiesc ceva, mi se-ntâmplă deseori să regret amarnic totul, să vreau să schimb acel lucru, să mă blestem chiar, pentru că n-am fost capabil să realizez asta de la început. Desigur că în cadrul acestui principiu nimic nu pare logic, totul se contrazice la un momentdat, iar precedentul gând sau precedenta decizie pare o prostie pe lângă ce urmează, pe lângă felul meu nou de a vedea lumea. Am avut şi încă am impresia că devein paranoic fără să-mi dau seama neapărat, şi tare mi-e frică că am să înnebunesc înainte să-mi pot duce jurământul la capăt. Trebuie să mă păstrez în limita unei decenţe şchioape, asta dacă vreau să-mi continui viaţa alături de ea. Va trebui fie să-i mărturisesc povara asta, fie să o devorez total înauntru.
Deşi încercam să uit de toate acestea privind pe un geam îngheţat bocnă de la zilele geroaose prin care treceam, nu puteam să mă dezcotorosesc nicicum de problemele care mă afundau tot mai tare într-o ceaţă reprezentând nesiguranţa, semnele imense de întrebare care îmi învăluiau viaţa, şi totodată frica de a nu mai deschide ochii şi următoarea zi. Acea cruntă lovitură din momentul în care am prins-o pe asistenă parcă a tăiat din zilele mele, ca şi cum m-ar fi condamnat la o moarte sigură. Trupul meu pe dinăuntru era gol, cel puţin aşa îl vedeam acum; o imensă clepsidră c-un nisip încins care se scurgea tot mai rapid, parcă, şi care în clipa în care va fi terminat de căzut, atunci aveam să mă duc şi eu.
Am refuzat cu convingere să recunosc că mă doare cumplit spatele, că fiecare inspiraţie îmi condamnă trupul şi mai tare. Lumea care mă înconjoară acum e neagră, e plină de tristeţe, fiecare cu grijile lui, fiecare c-o cruce pe care o poartă mai greu sau mai uşor pe spate, fiecare ocupat cu propria viaţă, până la urmă. Am decis, poate că printr-o nebunie imensă, să tac pentru totdeauna şi să sper că mă voi vindeca singur, că trupul va şti ce să facă. Însă pe măsură ce timpul trecea şi durerile se măreau, realizam dezamăgit că mult am greşit. De recunoscut nu mai puteam, era oricum prea târziu.
Rareori mai dădeam cu privirea pe hol de Anna; acum eram mai mult distanţi, cu toate că-i citeam disperarea din ochi. Ne comportam ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat, a fost ca şi cum ne-am înţeles telepatic că aşa avea să se rezolve totul, într-un mod cât mai bun.
- Cum te mai simţi, Eric? oftă întrebând.
- Uite, aştept să-şi revină Michelle şi să plecăm de aici. Cât despre mine... cred că mă simt bine, trupesc. Însă sufletesc sunt blestemat.
