Never lose HOPE

Prolog

-Pe o bancă-

E iarnă. Niciodată nu mi-a plăcut iarna. Prea mult frig,prea multe haine,prea des răceşti,totul e la superlativ în sensul negativ. Totuşi,acum e ceva diferit. Observ unele lucruri pe care înainte nici măcar nu le băgam în seamă. Zăpada e chiar foarte albă,oare de câţi fulgi e nevoie ca să se formeze un troian de zăpadă?- mii,milioane,poate chiar mai mult - o să caut asta cândva.

În timp ce merg mă împiedic de mormanele de zăpadă de pe marginea trotoarului sau alunec pe gheaţă şi încep să râd pentru că e amuzant la urma urmelor. Văd o bancă lângă librăria Cărtureşti de la Romană şi mă aşez. Lângă mine se află un domn de vârsta a treia. Îmi aduce foarte tare aminte de bunicul din partea mamei: aceeaşi ochi albaştri care te mângâie pe suflet şi parcă vor să-ţi spună că ziua de mâine va fi de două ori mai bună decât cea de azi,faţa rotunda şi rumenă te face să zâmbeşti fără să vrei,iar părul cărunt te face să crezi că e chiar Moş Crăciun în persoană. Rămasă în starea mea de meditaţie, n-am observant că pur şi simplu mă holbam la săracul om.Probabil ca observase şi el asta pentru că s-a ridicat de pe bancă şi a plecat. Îmi părea rău şi voiam să mă duc după el şi să-i explic că nu sunt o ciudată, ci doar că îmi aducea aminte de cineva drag inimii mele. Oricum,deja era prea târziu ca să fac asta deoarece se îndepărtase semnificativ de bancă.Primul gând a fost :"Vai,Doamne! Ce repede s-a mişcat bătrânelul! Cred că ar trebui să mai fac şi eu puţină mişcare, că alfel soarta de a mă transforma în legume va fi ca şi a mea.".

Dupa câteva minute bune de stat pe loc, m-a luat frigul,dar am uitat complet de asta atunci când am văzut o doamnă sublimă.Purta nişte cizme din piele întoarsă cu toc cui (sunt,totodată,şi preferatele mamei),o rochie de mătase neagră si un pardesiu verde închis. Totul fiind accesorizat cu o căciulă de blană şi un colier verde-topaz sclipitor. Trebuie să recunosc,era răpitoare. Când aceasta a intrat în librărie o familie cu un copilaş dolofan de vreo 3 anişori ieşea. Gânguritul acestuia mă facea să zâmbesc incontrolabil,iar iscusinţa cu care îşi evita părinţii,implicit de a fi luat în braţe, mă faceau să vreau să-i privesc ore în şir,ca un film de comedie atât de bun,încât nu îţi mai vine să te ridici de pe canapea. Ce m-a făcut să-mi mut privirea de la tabloul familiei, a fost sărutul dintre doi îndrăgostiţi. Amândoi aveau până în 18 ani,dar în lumina decoraţiunilor de Crăciun păreau atât de tineri şi de puri, parcă creau în jurul lor o aură. Cele doua perechi de obraji roşii de la frigul năprasnic se atingeau aşa domol,în timp ce sărutul era plin de patos. Aveam impresia că o să devină o singură persoana,băiatul agăţându-se de fată ca şi cum ar fi fost ultima sa speranţă la viaţă. Nu te puteai abţine să nu te uiţi. Chiar dacă sărutatul pasional în public este considerat a fi indecent , în momentul acela până şi părinţii copilaşului păreau fascinaţi de gravitatea momentului,în ochii lor parcă se putea citi nostalgia-floare tinereţii demult apusă. Am închis ochii,lasând frigul să mă pătrundă.

Trecuseră 5 minute,jumătate de oră sau o oră, nu ştiam. M-am ridicat zăpăcită de pe bancă şi am luat-o alene pe bulevard cu gândul de a mă opri numai acasă şi de a o ruga pe mama să-mi facă un cei de tei fierbinte, aşa cum îmi făcea când eram mică după fiecare bătaie cu bulgări.