Rosenrot

Capitolul 1

Atât raiul, cât şi iadul s-au dezlănţuit într-un orăşel nemţesc. Pitoresc la prima vedere, acesta poseda o puzderie de case construite una lângă alta şi ascunse de porţi mari şi impunătoare. Rar trec maşini, dar şi când se întâmplă asta e practic imposibll să încapă, atât erau de înguste străduţele. Norocul oamenilor e că toţi preferă să ia drumul la pas sau să-l străbată călare, pe armăsari puternici.

La intrare te întâmpină o plăcuţă modestă de lemn care îţi urează ,, Bun venit!'' în micul oraş, iar apoi o privelişte de vis, brazdată de munţi falnici cu creste împădurite. Imediat se zăreşte un cabinet medical înghesuit si primăria înconjurată vara de gard viu, iar iarna de o plapumă groasă de omăt. Părculeţul proaspăt amenajat e ultrapopulat, însă nu este singurul loc adorat de copii.

Centrul oraşului e împărţit în două mari categorii: pe partea stângă ,,raioanele copiilor'', iar pe partea dreaptă ,,raioanele adulţilor''. Astfel, pe partea dreaptă se găseşte un chioşc de ziare, o farmacie, dar şi un magazin alimentar. Pe scurt, plictisitor, de aceea e şi locul unde îşi fac des veacul adulţii şi bătrânii. Pe partea stângă, însă, e o cofetărie unde belesc ochii în vitrine copiii şi tânjesc după o bucată de tort sau după o prăjitură. O mică bibliotecă şi un butic cu haine completau locul populat de cei mici, dar şi de majoritatea adolescenţilor rămaşi incă în oraşul natal, plecând doar la liceu, dar întorcându-se mereu acasă în vacanţe sau în zilele libere. De asta era şi renumit orăşelul, prin numărul mare de tineri care nu voiau să plece din locul în care s-au născut.

Poate te întrebi cine sunt eu să îţi povestesc despre toate astea, despre orăşelul în care m-am născut.

Numele meu este Rosenrot Hertz, dar spune-mi Rose. Rosenrot e prea rece şi distant, plus că, hai să fim serioşi, pe cine mai cheamă aşa?

Am 17 ani, sunt deja babă şi încă nu mi-am căutat loc de veci. Glumesc, evident. Sunt o fată sensibilă, prea sensibilă, iar propria mea mamă, Yulia, mă consideră o ,,copchilă bleagă".

Mama lucrează ca medic de familie în unicul cabinet din oraş. Aşadar, le are cu sângele, cu acele şi cu toate chestiile astea scârboase. Mereu îmi spune că o femeie trebuie să fie puternică şi să nu plangă pentru toate ,,javrele" călcate de maşină sau pentru orice om bătut de soartă, cum fac eu.

,,Ei, ce v-aţi fi făcut voi dacă eram o copchilă bleagă (am spus eu că aşa mă consideră) ca tine, care boceşte pentru orice frunză care cade din copac? Revino-ţi, Rosenrot (şi ştie cât urăsc să mă strige cineva aşa, dar o face de-a naibii), că viaţa e grea şi ai să mori înecată în propria cascadă de lacrimi dacă mai continui aşa.", îmi spunea ea.

,,Noroc că ştiu să înot!'' îi râspundeam eu fără răutate, căci nu am posedat niciodată aşa ceva.

,,Văd că poţi fi şi mai a dracului când vrei. Lasă că ştiu eu că în sufletul ăla al tău stă un demon gata să iasă la iveală", glumea ea.

,,Deşi continuă să hiberneze'', chicoteam şi eu pe acelaşi ton binedispus.

Când zicea de ,,voi" se referea la mine, la tata şi la fraţii mei. Mama e genul ăla de femeie empatică cu cei din jur, dar când vine vorba de educaţia copiilor ei e cât se poate de dură, mai ales cu mine, căci mai am puţin şi am să fiu majoră (din păcate). Aşa că, spăl, gătesc, fac curat şi am grijă de ceilalţi membrii mai mici ai familiei Hertz: Eduard (9 ani) şi Lina (2 luni).

Tatăl meu, Harold, e vânător şi îi detest iremediabil meseria. Uneori nici nu mă pot uita în ochii lui când mă gândesc la ceea ce face. De multe ori îmi propunea (şi încă mai face asta):

,, Rose, scumpa mea, ce-ar fi să te învăţ să tragi cu arma de vânătoare?"

Iar eu de fiecare dată mă răsteam, indignată:

,,La ce folos să ţin în mână aşa ceva şi să învăţ cum să omor un animal dacă nu am să pot să fac niciodată asta? Eu nu sunt un asasin ca tine, tată."

,,E, haide, Rose, ştii doar că nu omor de plăcere. Cunoşti legile naturii şi dacă e nevoie să împuşc un animal din cauză că face rău şi celorlalte specii sau dacă se chinuie să traiască, rănit de alte lighioaie, trebuie să mă supun. E spre binele tuturor de altfel, chiar şi spre binele tău."

Face o pauză şi începe să râdă:

,, Dar cine a zis acum ceva despre animale? Cine ştie când natura te va obliga şi pe tine să zbori creierii unui purtator uman de biluţe?" (Aproape că se îneacă de la atâta râs şi începe să tuşească zgomotos.)

,,E, haide, tati, nu vreau să îţi fur hobby-ul tău din timpul liber." , şi râdem amândoi

În mod straniu, am acceptat de fiecare dată propunerea lui, dar nu omoram animale şi nici purtători umani de biluţe, ci ocheam capetele unor manechine negre care aveau marcate pe ele punctele vitale. (Da, există aşa ceva la mine în oraş, nu te cruci. Erau nişte chestii improvizate de tata, despre care numai eu şi el ştiam.) Dar, bineînţeles că nu nimeream căpăţâna manechinului, ci peretele din spatele lui, iar tata când vedea asta mi se adresa blând şi înţelegător:

,,Hai să îţi fac cinste cu o ciocolată caldă, vrei?'', şi ne continuam astfel partida de râs tată-fiică.

Şi cam asta ar fi de spus (deocamdată) despre familia mea. Iar în ceea ce mă priveşte pe mine,dacă mă vezi vreodată pe stradă, în parc sau chiar la biserică poţi să faci fără ezitare cale întoarsă, căci dacă ajungi să mă cunoşti îţi dai seama că nu am toate ţiglele pe casă. Eu sunt, totodată, ,,copchila aia bleagă" (am o mamă foarte ,,sensibilă", din ce se vede) cu părul lung şi creţ, ce îmi ajunge până în talie. Nu m-am vopsit niciodată, de aceea cred că blondul meu natural atrage multe priviri (scuze, exces de modestie). Ochii albaştri, nasul mic şi buzele subţiri îmi completează înfăţişarea autentică de nemţoaică. Sunt, de asemena, şi o adevărată girafă trasă prin inel, cu craci kilometrici şi irezistibili (iar mă ia excesul de modestie).

,,Cânţi la pian?" mă întreabă toţi datorită degetelor lungi, ca de pianistă. Tare mă mâhneşte întrebarea asta la care trebuie să răspund negativ. Ah! Ce aş fi vrut să cânt la pian. Ah! Ce aş vrea să cânt la pian...