Mândrie, Prejudecată Și...Vampiri

Vânător

   Unu, doi, trei. Inspir profind. Expir. Unu, doi, trei. Inspir. Expir.
Șuieratul vântului se simte ca un oftat ușor iar fulgii de zăpadă cad încet, acoperindu-i urmele lăsate în zăpadă.

În luminiș, tufele foșnesc iar coarda arcului geme ușor când îl încordeaz din instinct iar respirația mi s-a tăiat cu totul.
La mai puțin de treizeci de pași depărtare e o cerboaică mică, nu foarte slăbită din cauza iernii, dar destul de disperată să smulgă coaja unui copac. Mestecând încet, neștiutoare și nepăsătoare că moartea o așteaptă la câțiva pași.

Degetele îmi tremură când fixez ținta pentru adoua oară. Îmi și imaginez bucuria gemenilor când vor primi ghete noi făcute din pielea ei sau entuziasmul cu care Emilia va usca jumătate din carne, păstrând restul pentru tocane, friptură cu varză murată sau cartofi ... Îmi lăsa gura apă!

Inspir adânc și fixez ținta deasupra ochilor, între coarne, în așa fel încât știu sigur că va muri repede fără prea multe chinuri. Înainte să ridic degetele de la vârful săgeții, pădurea parcă amețește și nici vântul nu mai suflă pentru o clipă foarte scurtă apoi clopotul care anunță cele zece minute până la lăsarea întunericului, răsună asurzitor speriindu-mi prada.
Înjur în gând și o iau la goană înapoi spre sat, în speranța că voi avea timp să verific măcar capcana pentru iepuri.

Ghetele uzate scârțâie pe zăpada înghețată când alerg printre copaci.  Realizez cât de departe ajunsesem în sufletul pădurii și gândul că nu voi ajunge acasă la timp îmi dă fiori.

Separe că norocul nu m-a părăsit de tot si un iepure mă așteaptă sub plasa de sârmă improvizată.
Înfig mâna să-l prind iar un vârf ascuți de sârmă îmi străpunge încheietura, dar nu am timp să reacționeaz. Prind iepurele de urechi și încep din nou să alerg spre sat chiar dacă acesta se zbate cu putere. Nu e foarte mare dar e suficient pentru seara aceasta.

Deschid ușa casei în care locuiesc cu mama, cu sora mea Emilia și cu frații noștri gemeni chiar înainte să bată ultimul clopot. Mă întorc să privesc pădurea cufundată în întuneric și observ petele roșii de sânge rămase urma mea. Închid ușa și o blochez și sper ca ninsoarea să le acopere.

- Ai ajuns la timp! Doamne ajută! Îmi spune mama și își face cruce.

- Doar nu credeai că vă las singuri în seara asta, îi zâmbesc și trântesc iepurele pe masă, apoi îmi așez arcul și tolba cu săgeți în cuier. Cei mici dorm deja?

- Da. Au vrut să te aștepte dar au picat lați... Ești rănită? Mă privește Emilia vizibil speriată și se repede spre unul din sertare de unde scoate o fâșie de pânză curată.

- Sunt bine, Milică, nu-ți face griji. Am văzut o cerboaică. Era mare, cred că ne-ar fi ajuns vreo săptămână, poate chiar două, am fi făcut opinci pentru băieți sau o haină nouă pentru una din voi...

- Data viitoare, nu? Îmi zâmbește Emilia și îmi termină de legat fâșia de pânză în jurul încheieturii. Cel puțin nu ai pierdut vreuna din săgeți.

- Unde ai văzut-o? Mă întreabă mama, devenind prea atentă dintr-o dată.

- În luminiș, îi răspund și o văd că deschide gura să mă certe dar un zgomot care vine de pe acoperiș o întrerupe.

- E doar vântul, încerc să o liniștesc eu. 

- Nu trebuia să te duci acolo, urlă mama disperată. Te-ai apropiat prea mult, știi că nu avem voie să rămânem afară după ce apune soarele.

 Un alt zgomot se aude pe acoperiș ca și cum ceva greu s-ar rostogoli. Câteva secunde mai târziu, cineva încercă fereastra, apoi ușa.

- O, Doamne! E aici! Doamne ajută-ne! Mama își face panicată cruce.

-Deschide, știu că ești acolo! Se aude o voce de bărbat din spatele ușii.

 Toate legendele care circulau prin sătucul nostru de când noul domnitor fusese instalat la conducere începeau să pară adevărate.

- Ți-am spus să ai grijă, uite ce ai făcut. Ai adus strigoiul aici! 

- Mamă, așa ceva nu există, incearcă Emilia să o liniștească. Ar trebui să deschidem?

- Nu! Strigam atat eu cat si mama panicate.

- Faceți liniște , spune mama și scoate grăbită sticla cu apă sfințită și stropește pragul ușii și tocurile ferestrelor, apoi se asigură că deasupra ușii e prinsă bine crucea din lemn.

- Deschide!  Nu vreau decât să stăm de vorbă, spune aceeași voce pe un ton melodios și forțează în continuare ușa. 

 Prin minte îmi trece rapid ultimul șir de întâmplări și îmi dau seama ce l-a adus până aici, sângele meu. Nu trebuie să pierd timpul și reacționez si eu rapid.

- Mamă, îi spun și o prind de mână. Ia copii și plecați de aici. Ia asta, îi pun în mână punguța cu galbeni pe care o țineam ascunsă după sobă într-un vas de lut. I-am luat pe blana de urs. 

- Unde să mergem? Mă întreabă și privește uimită pungă grea din mână ei.

-În Ungaria. Mâine la răsărit plătiți un căruțaș și treceți granița. Știu că ai și tu economii în cazul că nu ajung ăștia.

- Și tu? Tu ce ai de gând să faci? Îi citesc groaza în ochii și mâhnirea din voce.

- Cineva trebuie să rămână, abia reușesc să spun fără ca vocea să-mi trădeze groaza. Mamă, Emilia și copii au nevoie de tine puternică, le spun eu și sfâși cu cuțitul de bucătărie jugulara iepurelui și îmi mânjesc păru și hainele cu sângele lui.

- Ce vrei să  faci? Mă întreabă Emilia și mă privește șocată.

- Haide! Promit să nu te doară dacă nu te mai joci mult cu mine, spune iar cuvintele lui se sfârșesc apoi în hohote de râs diavolești.

- Nu vreau să risc să între aici și să ne sfâșie pe toți. E un vânător, o să-i dau ocazia să facă ceea ce îi place, le spun și iau săgeata cu vârf de argint și o rup în două apoi îmi pun vârful în cizmă.

- Cati, nu poți să faci asta! Îmi spune Emilia printre suspine.

- Șșș! O să trezim copiii, le cuprind pe amândouă cu bratele și le șoptesc, o să vă caut. Treceți granița și rămâneți aproape. Plecați mâine la răsărit! Le spun și mă apropii de ușă.

Încerc să profit de momentul în care strigoiul încearcă din nou să deschidă obloanele ferestrei și mă arunc pe ușă în întunericul care a pus stăpânire pe satul de la poalele Carpaților.