Sweet hell

            PROLOG

            -Nici nu mă gândesc! Tu te auzi vorbind? Niciodată nu se va întâmpla asta, aşa că nu mai insista. E istorie. Familiile noastre nu s-au mai înţeles de ani de zile. Un eveniment stupid nu va pune capăt duşmăniei dintre noi, tună bătrânul Mars, privindu-şi fiul ce încerca să îi explice de ce era mai bine şi mai convenabil ca cele două vechi familii din oraş să se împace. Întotdeauna Dublin fusese împărţit în două. Pe de o parte familia Mars şi pe cealaltă familia Fairchild. Se ştia de asemenea, că ura ce mocnea între ei data de ani buni, dar se părea că doar cei mai bătrâni membrii erau hotărâţi să o păstreze intactă, de parcă s-ar fi temut că odată cu împăcarea tot ce făcuseră ei s-ar fi pierdut în van.

            -Dar tată, sunt deja patruzeci de ani de atunci. De ce nu putem pur şi simplu să trecem peste această neînţelegere? Îşi încercă norocul încă o dată fiul cel mai mare al familiei, în timp ce fratele lui îl privea cu un zâmbet ironic pe chip.

            -Las-o baltă, Jonathan. Tata are dreptate! Rosti tăios Sebastian. Jonathan se uită cu răceală la fratele lui, dar nu spuse nimic. Ştia că Sebastian face asta doar pentru a intra în graţiile tatălui lor iar asta era o prostie. Ideile învechite ale bătrânului Mars nu aveau să ducă la nimic bun, indiferent cât de mult s-ar fi încăpăţânat el să admită că era bine ce făcea. Jonathan trase adânc aer în piept, ştiind că ceea ce se pregătea să zică nu va fi pe placul tatălui său.

            -Gândeşte-te la un lucru tată. Ori îmi accepţi ideile, ori voi renunţa la firmă. Întotdeauna ai spus că e nevoie să-ţi ţi prietenii aproape şi duşmanii şi mai aproape. Ei bine, acesta este momentul potrivit. Avem nevoie de familia Fairchild. Fără ei nu putem reuşi în această afacere. Noi avem ideile, dar ei, ei bine ei au acele lucruri de care noi chiar avem nevoie. Influenţele. Aşa că îţi dau termen limită să te hotărăşti la ce vrei. Să ţi cu dinţii de o prostie veche de patruzeci de ani sau să reuşeşti ceea ce ţi-ai propus până acum? Ochii tânărului poposiră o clipă asupra fratelui său mai mic ce îl privea cu un amestec de furie şi respect, apoi se întoarse cu spatele la ei şi ieşi din birou, îndreptându-se spre dormitorul lui. Tot ce putea spera acum, era că tatăl lui va renunţa la încăpăţânarea de care dădea dovadă şi va accepta termenii lui.