-Ce este, Amma? mă întrebă Sophie curioasă.
-Vrei să ști de ce am ajuns aici?
-Știu deja, nu e nevoie să...
-Nu e psihopatia, am întrerupt-o.
-Cum să nu fie... Adică, asta este boala ta.
-Am ajuns aici pentru că am lucruri de făcut.
-Ca de exemplu?
Sophie era deja foarte curioasă și îmi plăcea asta. Se pare că prietenii ei nu îi prea povestesc chestii. În fine, o voi face eu.
-Am trăit singură. Nu am părinți, prieteni, frați...
La finalul propoziției, Sophie și-a schimbat privirea. Acest procedeu se numește manipulare psihică. Faci o persoană să creadă că află lucruri despre tine, dându-se de gol cu lucruri despre ea.
-Am ajuns aici ca să am pe cineva, Sophie. Dar mi se ascund lucruri. Toată lumea minte. Nu ai idee cum e să vezi că sunt oameni care știu mai mult despre propria-ți viață decât știi tu! Este oribil.
Ne-am luat mâncare și ne-am întors la bancă. Ea începuse să îmi povestească despre felul în care a crescut aici, cu gașca ei. Ea este singura fată, dar a fost primită cum se cuvine. Sunt șaisprezece membrii, iar ea e cea mai tânără.
-Tu cum ai ajuns aici? am întrebat-o curioasă.
-Eram bolnavă. Într-o seară m-am sufocat, iar Roger m-a adus aici. Aveam șapte ani. Am Astm. Roger a fost și el diagnosticat cu Bronșită. Așa că ne-au reținut. Dar eu și Roger nu ne-am părăsit haita.
-El unde este acum?
-Vorbește cu JP.
-Cine e JP ăsta? Tot aud de el.
-Aa, păi...
-Sophie! Vino, acum! era Roger.
Fix când să scot o informație esențială de la Sophie primesc una bucată de Roger furios.
Sophie s-a ridicat repede și a șoptit:
-La 19:00, aici.
După ce a zis asta a fugit spre Roger, care bătea furios din picior lângă cămin. Am rămas singură pe bancă. În timp ce îmi terminam sucul și mă uitam la lac, o idee mi-a venit în cap:
JP m-a visat. JP a trimis șoimul. JP e periculos. JP știe ceva despre mine. Trebuie să îl cunosc neapărat ca să aflu ce naiba se întâmplă. Și Sophie o să mă ajute.
M-am dus în camera mea să îmi iau caietul și pixul (care a fost curățat de sânge) și m-am îndreptat spre uriașa clădire din stânga căminului. Nu am apucat să o analizez prea bine, deoarece nu treceam pe aici, dar acum am ocazia. Este bej și înaltă de trei etaje cu pod. Pe ea scrie doar "22", iar ușa este veche și deteriorată. Pe pereții de la parter sunt mii de graffiti, dar și la etajul 3 (nu îmi explic). Lumea se înghesuia să intre, chicotind sau oftând. Fiecare avea câte un grup, iar cine nu avea își găsea pe moment.
Eu mergeam singură, încet și puțin neîncrezătoare. Chiar nu voiam să intru acolo, dar trebuia.
La intrarea în instituție am văzut tot felul de afișe cu diverse cluburi: baschet, fotbal, tenis, dans, desen, cor muzical, lectură și creație. Nu credeam că școala asta poate să predea atâtea activități extracurriculare.
Holurile erau modeste, iar sălile de clasă erau așezate într-o ordine remarcabilă. M-am uitat pe mica listă cu harta școlii și am căutat sala 21: etaj doi, corp stâng. Primul curs este introducerea.
M-am îndreptat într-acolo, sperând că nu am întârziat, dar era în regulă. Doar jumătate de clasă ajunsese. Am luat loc în a doua bancă de lângă fereastră și am așteptat cuminte. Oare va veni Sophie? Se va așeza lângă mine?
Nici nu am apucat să îmi termin gândul, că Sophie a intrat în sală, însoțită de Roger. Aceasta ținea ochii în pământ, iar Roger era extrem de furios. Având în vedere că ultimele doua bănci libere erau fix în spatele meu, cei doi s-au așezat acolo. Se prefăceau că nu mă cunosc. Sophie nu scotea nici un cuvânt. Ce naiba i-o fi zis Roger?
Lângă mine s-a așezat un băiat dolofan, roșu în obraji și cu ochelari. Arăta exact ca un tocilar din filme.
-Bună, a zis el. Eu sunt Ted.
M-am uitat la el și l-am văzut că zâmbea. E inofensiv.
-Amma, i-am răspuns și i-am strâns mâna. Încântată de cunoștință!
-Ești nouă pe aici?
-Ăm... Da. De 3 zile.
-E suficient cât să te acomodezi. Dacă vrei, putem să ieșim după ore?
Din spate îl auzeam pe Roger cum bufnea în râs, iar eu am știut exact cum să îi pun capac.
-Mi-ar face mare plăcere! am zis cât să mă asigur că Roger aude și să par și încântată.
S-a auzit soneria. Pe ușă a intrat o doamnă înaltă, slabă și cu niște ochelari imenși pe nas. În mână ținea un catalog gri, care se asorta cu pantofii ei.
-Bună ziua și bine ați revenit! Pentru cei noi, mă numesc doamna Duchannes. Ca la fiecare început nou de școală, ca să ne cunoaștem mai bine, avem o tradiție. Fiecare se va ridica pe rând și își va spune numele și boala. Eu deja știu, sunt trecute și în catalog, așa că fiți sinceri!
Au început cei din rândul de la ușă și am realizat că nimeni nu avea psihopatie. Toti aveau boli comune, doar două cazuri de cancer. Au ajuns la Roger și la Sophie, Bronșită și Astm. Ted s-a ridicat buimac, s-a uitat puțin în jur și a zis, parcă doar pentru el:
-Ted Todd, Cancer la inimă.
S-a așezat și era rândul meu. Rămăsesem puțin în șoc, dar m-am ridicat și am zis hotărâtă:
-Amarie Wate, psihopatie.
Capetele s-au întors brusc spre mine. Unii au început să râdă și auzeam chestii gen: "Asta nu trebuia să fie la spitalul de nebuni?", "Omg, e nebună". În regulă. Asta era boala mea. La toți ceilalți lumea se înduioșa, iar la mine pică cerul. Am înțeles ideea.
-Liniște! strigă profesoara.
M-am așezat și mi-am îndreptat privirea în jos. Ceilalți doi s-au ridicat și au zis numele și boala, dar nu mai puteam auzi.
Nu aici. Nu acum. E cel mai nepotrivit loc să leșin. Nu se poate. Trebuie să fac ceva, acum!
-Amma, ești bine? șopti Ted. Tremuri.
-S-sunt b-b-bine.
Respiram din ce în ce mai greu, dar până să apuc să mă mai gândesc la ceva, am auzit-o pe Sophie:
-Doamnă profesoară! Amma nu se simte bine, trebuie să o duc la toaletă să se spele pe față.
Îmi amintesc multă ceață, că eram cărată pe sus și m-am trezit pe banca de la lac, cu Sophie și Roger lângă mine. Nu puteam să mă mișc și ei nu mă observau.
"Haț!", "Să moară!", "Oaaameni, oameni oaameniii", "împuscă-i".
-Nu... Nu, am zis.
"Sfâșie, omoară, distruge", "omoară, omoarăăă"
-Am zis NU! am urlat.
-Hei, hei! Amma. Sunt eu. Amma?
Vocile nu mai erau. Sophie mi-a cuprins obrajii în palme și părea îngrijorată.
-Cu cine vorbeai? întrebă Roger, care a sucit capul cu o sprânceană ridicată, acordându-mi brusc interes.
-Ce.. Ore, nu.. Noi.
-Amma, nu vorbi. Dă-le naibii de ore. Am zis că ai mâncat ceva ce nu ți-a picat bine și am plecat.
-Pi...
Ce proastă sunt. Bine că nu am continuat. Dacă ziceam de pix nu era bine. Ruxacul era lângă mine.
-Amma? Cum te simți? a întrebat Roger.
-Acum sunt bine.
-În regulă. Hai Sophie!
-Plecați, am întrebat ridicându-mă ușor.
-Da. Și ai face bine să ne lași în pace!
Până să procesez informația, Sophie și Roger au dispărut. Ce avea cu mine omul ăsta? Înțeleg, ei sunt o "haită" și sunt șmecheri, dar nu i-aș deranja. Aa, da! Au și ceva treabă cu mine. Au crezut că eu am colierul și au bănuit bine. Și m-au adus aici când au văzut că îmi e rău, iar după au plecat.
Eram iar singură. Cursurile s-au terminat deja. Am rămas eu și lacul. Tot era o privelniște superbă. Am scos pixul și m-am uitat în jur, să mă asigur că nu e nimeni. După am luat și caietul și l-am deschis undr era desenul. Scotch-ul s-a desprins și am rămas cu foaia în mână. M-am uitat atent la ea, la colier, la băiat.
A dispărut foaia! Ceva mi-a smuls-o din mână. Era vulturul auriu care mi-a dar colierul. A smuls-o și a fugit cu ea.
-Heei! Dă-o înapoi! E a mea! am strigat.
În zadar. Vulturul deja se îndrepta ca o săgeată spre pădure. Nu l-am auzit venind. Nu pot să cred. Este cea mai silențioasă creatură văzută de mine.
"Un gest frumos trebuie răsplătit" mi-am zis în gând. Dar eu nu i-am cerut afurisitul ăla de colier. Deci nu trebuia să îmi ia desenul.
În fine. Este doar o foaie fără suflet. Și sunt lihnită. O să merg la cantină, iau ciocolată, suc și merg în camera mea în păturică să mă uit la filme horror pe întuneric. Așa, ca o adolescentă normală.
Zis și făcut! Mi-am luat bunătățuri și m-am baricadat în pătura preferată. M-am uitat la Insidious (toate 3 filmele) de două ori. Efectiv le iubesc. Timpul a zburat și s-a făcut 18:42. Trebuia să mă întâlnesc cu Sophie la bancă.
Am dat să mă ridic și să mă pregătesc, când am auzit o bătaie în ușă.
