Atingerea morții

Capitolul 2 - Crima

M-am smucit și am încercat să fug.Presupun că ăsta e gestul instinctiv pe care l-ar face oricine în situația mea, pentru că m-am comparat cu o căpioară speriată care iese din pădure și sare în fața mașinii , murind. După jumătate de metru de înaintare, m-am lovit de un zid tare , bine conturat, de care statea lipit un tricou gri- pieptul musculos al atacatorului .

-Calmează-te... se auzi o șoaptă la urechea mea. Ce face orice om când i se spune să se calmeze? Se panichează și mai tare , evident! Probabil e un gest de rebeliune al minții, căci faci opusul a ceea ce ți se spune,așa cum ar face-o un adolescent ce dorește să se împotrivească întregului univers, sau cam așa ceva, nu mi-l pot explica altfel.

Știam ce se petrece. Simțeam o pulsație în tâmple, ca o durere acută. Pleoapele îmi erau străbătute de furnicături.

-Sunt roșii.... știam că se referă la culoarea irișilor mei, un fel de indicator al stăpânirii de sine. Uneori mă gândeam la privirea mea ca la un semafor: albastru însemna calmul și controlul, lilaul era galbenul semaforului care te atenționa că sunt între doupă stări, iar roșul era atenționarea unui pericol iminent.

Mâinile i s-au încolăcit iar în jurul taliei mele. Mi-am îndoit mâinile în semn de protecție, proiectându-le pe mijlocul toracelui său. O fracțiune de secundă am simțit vibrațiile inimii lui, pieptul care se ridica și cobora în respirația sa calmă, căldura inimii sale.

Iar următoarea secundă, furnicături s-au împrăștiat în palmele mele, eliberând acea parte dezgustătoare a mea pe care o detestam. O amintire ca o secvență de film trecu prin fața ochilor mei : Aveam 10 ani . Eram scundă și tăcută, numai păr lung, negru și ochi mari de hasky plouat . Stăteam pe o bancă din parc ronțăind un baton Mars. Mama era și ea acolo, lângă mine, privind absentă printr-un arțar înalt. Din colțul potecii apăru o doamnă înaltă, deșirată, cu niște picioare-scobitori și mâini lungi. Avea o față alungită, suptă și palidă, cu ochii mult prea adânciți în găvanele lor- o față de bolnav. În mâna stângă ținea o lesă albastră , capătul celălalt fiind legat de gâtul gros al unui dog german negru. Câinele se smulse brusc de parcă ar fi fost posedat de demoni, iar femeia scăpă lesa din mână. Dog germanul începu să alerge în direcția noastră, ațintindu-mă cu privirea. Am simțit cum obrajii mă furnică iar palmele parcă erau gâdilate cu vârful unei pene. Ochii mă trădară mamei, care îmi apucă mâna și îmi spuse gutural : "Stăpânește-te!". Dar fără nici un efect, căci în următoarea secundă, mama se prăbuși pe jos fără vlagă...

Imaginea dispăru, ascunzându-se într-un colț îndepărtat al memoriei. Căci în următoarea secundă, inima urmăritorului se opri, fără ca sângele să mai fie pulsat, iar trupul său se prăbuși peste mine, dezechilibrându-mă . Am căzut pe spate, cu trupul său peste al meu , greutatea sa strivindu-mă ca pe un gandac aplatizat de talpa de cauciuc a unui bocanc.

Îngrozită, mi-am folosit dramul de energie și l-am împins de pe mine. Într-o fracțiune de secundă i-am zărit trăsăturile frumoase: buzele pline, părul șaten, prin care orice fată ar fi dorit să-și strecoare degetele, pielea bronzată , nasul acvilin...

M-am ridicat și am rupt-o la goană de parcă însăși viața mea ar fi epins de viteza cu care m-aș fi făcut nevăzută de la locul faptei. Ajunsă la ieșirea din parc, m-am sprijinit de gărdulețul verde și mi-am tras sufletul. Respirația mea sacadată scotea un hârâit îngrozitor, înrudit cu sunetele scoase de un măgar, iar obrajii păreau să-mi fi luat foc. Mi-am lipi pleoapele, iar din colțul ochilor alunecă câte o perlă umedă care se destrămă în drumul său spre colțul gurii, lăsându-mi gustul sărat pe buzele crăpate.

-L-am omorât...am șoptit, glasul frângându-mi-se într-un suspin, sunând precum cristalul spart.