Cu pași repezi, mă îndreptam spre punctul de întâlnire. Era o zi friguroasă de aprilie, iar eu trebuia să mă întâlnesc cu ea, pentru prima dată.
O cunoscusem cu cinci luni în urmă și de atunci am continuat să vorbim. Vorbeam aproape nonstop, iar conversațiile noastre erau de fiecare dată pline de creativitate și viață. Nu exista zi în care să ne plictisim de vorbit...
Acum iată-mă, îmbrăcat elegant cu o cămașă, dat cu o tonă de parfum, cu părul aranjat și cu un trandafir în mână, mergând să mă întâlnesc cu fata care mi-a furat inima. Emoțiile mă cuprindeau ușor, ușor cu fiecare pas pe care îl făceam. Inima începea să-mi bată din ce în ce mai tare. Sunt nerăbdător s-o văd, s-o ating, să o îmbrățisez, să o simt lângă mine...
Odată ajuns la locul în care trebuia să ne întalnim, am observat că am venit prea devreme și, mai exact, cu patruzeci de minute înainte de ora stabilită. Nerăbdarea fierbea în mine făcându-mă să mă uit la ceas din cinci în cinci minute. Emoțiile mi-ajunseseră până-n gât, le simțeam prin tot corpul. Tremuram.
Imaginația iși luase și ea libertatea de a creea situația ce avea să existe într-un timp foarte scurt. Eu, îmbrățișând-o, pe ea! Datorită gândurilor acestora, explodam de emoție. "Te vei descurca, nu te pierde cu firea!" îmi spuneam ca să mă liniștesc. Dar nu funcționa deloc! Urma să o văd pe ea, în carne și oase, să o îmbrățisez!...
Am început să mă mișc haotic prin bezna străzii, până când am primit un mesaj: "Hei, ai ajuns?". Grăbit să-i răspund cât mai repede, am tastat: "Da, sunt aici!". Imediat după asta mi-a răspuns c-o să vină în câteva minute. "Acum e acum." mi-am zis în timp ce am început să tremur și mai tare. Inima îmi batea de parcă era gata să iasă din piept, iar respirația mi-era greoaie.
Încercând să mă calmez, văd o umbră ieșind din clădire. "Ea e? Ea trebuie să fie!". Văzând-o, m-am pierdut cu firea și, chiar dacă era întuneric, îi simțisem dinainte prezența. Se apropria încet de mine. O vedeam vag prin obscuritatea nopții. Ea era pe partea cealaltă a trotuarului și mă privea. Mă privea, iar eu o priveam înapoi, de parcă ne puteam vedea prin întuneric. Nici măcar nu le mai acordam atenție bubuiturilor inimii, nici mișcărilor involuntare ale corpului, nu, era doar ea. Ea și atât.
"Hei, sigur nu ești un criminal în serie?" îmi spuse ea cu o voce firavă în glumă. "Din câte știu nu, nu sunt." i-am răspuns amuzat. Înaintam greoi către ea pe trecerea de pietoni de parcă era nisip pe jos în loc de asfalt. Odată ajuns lânga ea, m-a cuprins cu mâinile moi și m-a îmbrățișat. Mă simțeam în al nouălea cer. O simțeam, era reală! Mirosea a viață, a... acasă...Puteam sta în brațele ei timp de o zi întreagă fără mâncare și fără apă. Era minunat.
După îmbrățișarea care parcă a durat o secundă și nu un minut întreg, i-am dăruitul trandafirul împreună cu două mărțișoare legate de acesta. I-am dăruit un mărțișor pisică, căci știam că-i plac pisicile și două inimi, legate una de cealaltă, care simbolizau inimile noastre. A fost uimită să primească aceste daruri din partea mea, iar drept răsplată am primit mult doritul zâmbet care-mi încălzise inima.
Ieșind la lumină, am început să ne vedem mai bine. Amândoi eram timizi, așa că privirile noastre se întâlneau doar pe furiș. Convorbirea noastră era de asemenea sfioasă. Mai mult simțeam decât vorbeam. Drumul către casa ei fu ca un vis frumos în care eu o admiram pe ea. Simțeam cum totul se răscolește înlăuntrul meu când o priveam. Era cu mult mai frumoasă decât în poze. Odată ajunși la punctul de despărțire, ne priveam unul pe altul în ochi. Mă uitam cu gânduri pătimașe în ochii ei și vedeam un întreg univers plin cu stele. Eram atât de absorbit de prezența fetei de lângă mine încât, la un moment dat, nu mai știam unde mă aflu. Pentru câteva secunde eram doar noi și atât, nimic mai mult.
Intrasem într-un turbion fără scăpare, până când Ea a luat inițiativă și m-a îmbrătișat. Inima mea era în mâinile ei. Nu voiam să-i dau drumul, pentru că asta ar fi însemnat să-mi pierd liniștea deplină pe care o dobândisem datorită îmbrătișării calde. "Aș vrea să te țin mai mult în brațe" i-am spus. "Și eu" mi-a răspuns Ea. Într-un sfârșit, i-am dat drumul și ne-am luat rămas bun. O urmăream cu privirea în timp ce intra în bloc și-i zâmbeam necontenit, chiar dacă în sufletul meu plângeam dupa ea. Pleca. De lângă mine.
