Pe fata asta o iubesc. Și nu știu când am ajuns așa, nu știu cum, dar totul e ca dracu. Și ce dacă au trecut șase luni nenorocite în care nu am vorbit? Eu o iubesc. Și când trecem unul pe lângă altul și ne prefacem că nu ne cunoaștem, eu o iubesc. Îi iubesc și privirile fixe și ochii care îi evită pe ai mei. O iubesc pentru că e puternică, pentru că a fost a mea. Pe străina asta o iubesc, ei i-am văzut sufletul, ea l-a văzut pe al meu. O iubesc și când o văd online la două dimineața și nu îi scriu, deși nu-mi doresc nimic altceva decât să VORBESC CU EA, cum făceam înainte, pentru că ea înțelege. Și m-ar fi înțeles și atunci, și acum, și mâine la două dimineața când i-aș scrie ca un disperat căcaturi. Ea m-ar înțelege, în ciuda a tot. Dar nu-i scriu, nu fac nicio mișcare. Și nici n-am de gând să mă îmbăt și să o sun. Aș face-o să creadă că nu am fost niciodată demn de ea. Și nu am fost. E singură, după atâtea luni este încă singură. Firește, ea nu se bagă în relații aiurea, dacă nu simte. Mereu am iubit asta la ea. E selectivă. Nu își împarte gândurile cu nimeni, iar faptul că MIE mi s-a destăinuit, faptul că MIE mi-a arătat sufletul ei m-a făcut să o iubesc. O iubesc. O ador. Și-mi este dor de ea.
