Atingerea morții

Capitolul 9- Nu întreba!

Îndesasem în ghiozdan, în buzunarul mare, manualele de matematică frunzărite de alți zeci de elevi, poate chiar și de dinozauri judecând după aspectul lor antic de hârtie în descompunere. Uneori mă întrebam câte amprente sunt așternute pe colile mâzgâlite ale manualelor? Buzunarul cel mic proteja copertele vișinii și foile acoperite de pastă albastră ale agendei vechi.

Mi-am sprijinit ghiozdanul de umăr și am coborât scările sărind două deodată. Știam că mătușa era la cumpărături , căci ascultasem de la etaj cum a rotit cheia de două ori în broască înainte de a pleca și zgomotul păruse atât de puternic încât avusesem impresia ca a rotit cheia în urechea mea.

Am deschis frigiderul care gâfâi când am tras de mânerul de plastic. Rafturile transparente ar fi putut fi luate de vânt în ușurimea lor. Frigiderul era gol, la fel de gol ca stomacul meu. În el nu se găseau decât o cutie de lapte , un iaurt la pahar și o farfurie cu carne veche acoperită cu folie de staniol. Am studiat cutia de lapte. Conform datei scrise pe ambalaj, laptele era de multă vreme expirat. Carnea părea și ea că se alătură laptelui în gașca lor de alimente necomestibile. Mai rămâne iaurtul pe care îl înșfăcasem. Dar privind mai atent , văd că folia e deja desfăcută, iar iaurtul era ușor în palma mea. Paharul era gol. O altă ciudățenie de-a mătușii: punea ambalajele în frigider, uitând că locul lor e la gunoi.

Stomacul îmi cerea de mâncare. Implora în exclamații înfundate. Am oftat apucând toarta ghiozdanului și am ieșit din casă inspirând. Am continuat să merg cotrobăind prin buzunare după mărunțiș. Nici o șansă. Am găsit în ghiozdan două monede mici, ruginite.

-Nu am bani nici măcar pentru un covrig... am murmurat încruntându-mă.

Câtiva pași grăbiți răsunară apropiindu-se. Am întors privirea și m-am oprit.

-Pot să mă alătur? întrebă amuzat.

-Asta e o schimbare! De obicei mergeai în spatele meu, ceva gen "ochiul din umbră".

-Lucrurile se mai și schimbă, abordează el o voce dorind să fie profundă.

-Da, așa e! îl aprob eu.

Își dezlipise buzele, încercând să spună ceva când stomacul meu continuă să proteste.Mă simțeam de parcă foamea îmi putea schimba anatomia, mutând organele dintr-un loc în altul.Probabil stomacul loase locul creierului , căci nu mă puteam gândi decât la flămânzeala mea.

-Când ai mâncat ultima dată, Madeline? spuse râzând. Ți-aș fi auzit stomacul de la școală!

M-am înroșit puțin zâmbind și eu amuzată.

-De le prânzul de ieri cred! am răspuns împărțindu-i un chicotit.

Îmi înfășură încheietura cu degetele sale și mă trase înspre o potecuță.

-Haide! am încetat să mă mai împotrivesc însă am ajuns să îl urmez spre o alee îngustă, acoperită de gunoaie și cutii de carton murdare.

-Ce facem aici? am zis aruncând priviri unei cățelușe maronii dintro cutie de carton ce se juca împreună cu puiuții ei. Nu am mai fost pe aici niciodată... am continuat analizând strada.

-Imediat după colț e un magazin cu produse de brutărie, spuse el făcându-mă să înțeleg.

M-am oprit brusc , iar el s-a răsucit spre mine.

-Nu am nici un ban... am zis sincer, ușor stânjenită.

Îmi aruncă o privire încruntată. Ochii lui mă aținteau spunându-mi că am rostit cele mai aiurite cuvinte. A continuat să mă tragă de încheietură spre chioșculețul acela.