Regrete...

Judecător al trecutului

Mă privea atât de atent, simțeam cum privirea ei aprinsă mă soarbe din picioare. Simțeam cum un fior trecea prin vene până la inimă unde s-a răsfrânt în multe bucățele. Simțeam cum dacă m-aș mișca aș răni-o. Straniu sentiment.. Am încercat să scot o vorbă, dar parcă am înțepenit. Prinsesem rădăcini adânci în acel loc, atât de bine întărite în pământ. Nu-mi permiteam luxul de a-i încălca dreptul, și anume de a-i interzice să mă privească așa. Am privit și eu la ea…seara trecută,stăteam față în față în camera de oaspeți cu geamuri mari, dar întunecate. Ochii îmi alunecau pe toată imaginea trupului său bine sculptat. Eram cuprins de o totală ardoare și dorință. Avea părul prins ca de obicei, dar mai deosebit, o făcea mai tânără și mai adorabilă. Acele bucle golașe care mereu se comportă rebel s-au desprins din împletitura făcută la repezeală, și patinau pe umerii goi și albi ca varul. Rochia bordo-aurie stătea pe ea exact ca în vitrina magazinelor, la fel de perfect și delicat.Eraîncălțată într-o pereche de pantofi negri nu prea înalți, dar foarte eleganți. Avea o ținută dreaptă ca de dansatoare, și mereu avea tendința să-și aranjeze părul și rochia. În vibrațiile respirației ei se simțeau emoțiile,avea aceleași emoții ca și 10 ani în urmă când am stat exact așa, și exact aici. Nu mai era o domnișoară..era o femeie, o doamnă în toată legea. Era posesoare a unui bagaj extrem de bogat de cunoștințe și experiență. Nu se lăsa dusă de nas de bărbați, și-a învățat lecția, a avut grijă ca slăbiciunile ei să-i devină calități, iar calitățile propriu-zise să evolueze.

Am încercat să mă apropii de ea..făcând un pas înainte, simțeam cum ochii ei albaștri ca para focului mă îndepărtau cu zece înapoi. Îi era teamă c-o să  mă privească direct în ochi? Sau poate că o să fim prea aproape unul de altul?…Totuși nu știu cum m-am pomenit cu ea în față… acele buze, acea privire, acei obrăjori, care odată erau fără fond de ten, parcă nu s-au schimbat, doar au mai prins putere. Acum sunt tari, parcă-s de marmură, tari și reci. Iar buzele..dulci buze avea pe atunci, azi însă s-au amărât de la prea multă cafea. Iubește cafeaua, zice că-i drogul ei, m-a molipsit și pe mine.

Privind la ea mi-am dat seama că scânteia care o făcea să spere s-a stins. Și doar o adiere de vînt ar fi în stare să-i dea puterea de a se reaprinde. Și totuși cine a turnat apă cu găleata peste ea, peste cea care părea veșnic arzătoare?! Eu eram vinovatul, am părăsit-o…am lăsat-o de izbeliște, dar am revenit, și acum nu are nevoie de mine. Nu-i sunt aerul pe care-l respira înainte și fără de care nu putea. Nu-i mai sunt soarele pentru care chipul i se lumina chiar în mijlocul nopții.

Și-a pus și mască, a învățat roluri, multe și diverse. Și-a asumat rolul unei Femei Puternice, unul care a impus-o la jertfe. Unele au transformat-o radical. Inimă înghețată, vise cu rădăcini  bine întărite, și o veșnică convingere că e fericită.Simțeam că nu e împlinită, că e singură și rănită, și m-am grăbit s-o strâng în brațe, ca bucățelele de suflet să se adune la loc, să formeze un întreg. Dar m-a respins… m-a îmbrâncit ușor cu palma-i plăpândă, și ochii ei au strigat puternic: „ De ce faci asta acum?”. Iar lacrimile au început să se adune grăbite scăldând irisul într-o mare, și anume cea Moartă, cea mai sărată și grea. Sentimentele, emoțiile și revolta ei necontenită făceau ca salinitatea lacrimilor să crească. Cel mai uimitor era că nu se prelingeau pe obraji, ci rămâneau ca înfipte doar în ochi.

M-am pierdut… pentru a mia oară mi-am judecat trecutul, și mi-am dorit să nu mă fi născut. Ea n-a zis nimic, s-a întors, și a plecat. De fapt mi-am dat seama de asta abia când am auzit zgomotul ușii care s-a grăbit să se închidă. De atunci n-am mai văzut-o..nu am mai auzit de ea. Am scris milioane de scrisori dedicate ei, pe care nu le-a primit niciodată, și care au sfîrșit a fi arse, lăsând doar cenușa în scrumiera de pe birou.