Lasă-mă să-ți devin muză

de ziua mea.

Dimineața aceea a fost cea mai frumoasă din viața mea. M-am trezit cu pupicul tău pe fruntea mea. Cu buzele tale uscățive pe pielea mea fină. Ți-am zis mai întâi să mă lași să mă spăl pe față, și apoi am plecat spre toaletă. De abia atunci am realizat că este ziua mea și, încântat, mi-am dat de două ori cu apă pe față și m-am întors la tine. Să mă vezi, să mă admiri, să stau în fața ta ca o muză. Dar plecasei deja... Nu departe fizic, dar m-am simțit părăsit. Din acel moment, nu a mai fost cea mai frumoasă dimineață din viața mea.

Am pregătit împreună micul dejun, ne-am tolănit în pat și am stat așa, ca într-o după-amiază târzie de vară, când stai prea mult sub lumina și căldura soarelui. Dar nu era nici soare, nici vară. Era o zi ploioasă din prima lună a primăverii.

Mi-a atras atenția privirea ta imediat când ți-ai sprijinit urechea pe palmă, privindu-mă ușor de sus. Nu mă înțelege greșit, mereu îmi atrage atenția privirea ta, dar de data asta era ceva diferit. Aveai ceva să-mi spui. Puteam citi asta pe buzele tale care s-au desprins într-o reluare cinematografică.

— Samuel, nu ești curios?

Vocea ta spărsese orice suflu vital din trupul meu.

— Ba da. Ba da, sunt.

Atunci te-ai ridicat într-o furtună și ai fugit lângă canapea. Garsoniera în care locuiam era mică, dar mi-ai părut că ai plecat așa departe, încăt am avut un impuls să merg după tine. Doar m-am ridicat în capul pieptului. Erai amuzant, poziția în care te-ai așezat, în genunchi, cotrobâind pe sub canapea, iar privirea ta atunci când ai scos o cutie imensă. Mă tot întrebam dacă acela e un cadou. Dacă a stat cu mine în casă tot timpul acesta. Cum nu l-am observat? Era imens? Cât zece cutii de pantofi.

— Vino aici, mi-ai zis, afișând cel mai îndrăzneț și plin de încredere zâmbet. Dar știam că erai emoționat. Știam și de ce.

Cu o repezeală a mâinilor, mi-ai dat cutia în brațe și m-ai privit curios, așteptând inevitabilul. Am deschis-o, am privit-o, dar cu ochii minții te urmăream pe tine și entuziasmul tău. Era minunat. Atunci m-ai îndemnat din priviri, non-verbal, amabil, dar puțin exuberant, să despachetez conținutul.

Două pânze, o cutie imensă cu acrilice și un set de pensule. Cel mai frumos cadou primit, pe lângă prezența ta onorabilă din tot acest timp. Te-am sărutat fugitiv pe buze, mi-a fost teamă să poposesc mai mult, însă am regretat imediat ce m-am desprins de tine că nu te-am gustat mai mult.

— E minunat!