Iubind pe ritmuri africane

Capitolul XXIII

                      Se trezi și din instinct vru să se ridice în capul oaselor, dar o durere ascuțită pornită din abdomen și extinsă apoi în tot trupul, îl aruncă înapoi pe betonul rece și umed. Strânse dinții și gemu încet, nevrând să exteriorizeze mai mult decât era necesar. Își duse mâna la tâmplă și când o privi  câteva clipe mai târziu, constată că e plin de sânge. Abia atunci se trezi parcă la realitate și își aminti de cele petrecute. Bărbații care-l aduseseră acolo, îi și dădură o bătaie pe care nu avea s-o uite prea curând. Privi printre gratiile geamului micuț și constată că era dimineață sau poate chiar amiază, ceea ce îi confirma ipoteza conform căreia gardienii îl lăsaseră inconștient.

Cu greu se întoarse pe spate și trase adânc aer în piept. Nu-și putu reține nici de această dată un geamăt scurt și strânse pleoapele, de durere.

— Doare, nu? Te-au aranjat bine. Vocea batjocoritoarea veni din spatele lui. Cu greu întoarse gâtul, numai pentru a vedea cu cine avea „onoarea" să împartă celula întunecată. Văzu un bărbat de vârstă mijlocie și barbă lungă, murdară și cleioasă. Ești Chima, nu-i așa? continuă bărbatul, văzând că era ignorat.

— Ce vrei? se încruntă mulatrul, confirmându-i oarecum bănuiala. Trecu un timp până ce bărbatul misterios deschise gura din nou.

— Nu am avut de ceva timp partener de conversație, replică acesta amuzat și zâmbi, dezvelindu-și dinții galbeni și murdari.

„Oare de când sunt aici?" se întrebă și aruncă din nou o privire pe fereastră. Se auzeau voci de copii, deci erau șanse să fi fost undeva pe la ora treisprezece. Închise ochii la loc, simțindu-se total epuizat, dar bărbatul din spatele lui, însetat după conversații, nu avea de gând să-l lase în pace.

—Am auzit lucruri despre tine. Ești oaia neagră a insulei, nu-i așa? Genul acela de băiat pe care toți iubesc să urască și toate fetele în secret, cu el vor să se întâlnească. Ha, ți-a  plăcut rima, puștiule? De ce nu vorbești cu mine?

— De când sunt aici? întrebă dintr-o dată, considerând că aceasta era singura frază pe care avea rost s-o formuleze. Făcu un efort inuman și reuși să se tragă spre zidul rece din piatră al celulei și-și rezemă spatele de asemenea rănit, de el.

—De vreo doisprezece ore, răspunse bărbatul și întinse gâtul spre el, pentru a-l vedea mai bine.  Ai pielea destul de albă, constată el, dar nu poți ascunde genele puternice ale mamei tale. Ești  printre puținii mulatri de pe insulă.

— Te rog, lasă-mă în pace, nu am chef de vorbă, mormăi Chima și i se întoarse cu spatele, aducându-și genunchii la piept și sprijinindu-și bărbia pe ei. Era confuz, speriat, înfuriat. Nu erau suficiente problemele cu Zuri, acum trebuia să se întâmple și asta.

— Știi cine era mama ta sau mai degrabă zic cum era? 

Chima se întoarse dintr-o dată spre el și bărbatul zâmbi, interpretând greșit reacția mulatrului. Lui Chima nu i se trezise interesul, așa cum bănuise el, ci i se intensificase iritarea. Spera că acea privire îl va aduce la tăcere, dar se înșela și străinul reluă monologul.

—Înainte de toate vreau să știi că era o femeie foarte frumoasă, o raritate printre negrese. Avea un nas subțire și trăsături fine, atipice rasei sale, iar părul acela des și creț putea atrage atenția până și orbilor. Era însă o ușuratică fără pereche. 

De această dată, Chima sări ca ars, ignorând până și durerea enormă din tot corpul. Privirea-i arunca săgeți otrăvite spre interlocutorul său, care zâmbea satisfăcut, convins că avea toată atenția mulatrului.

—Nu vorbi de mama, nu știi nimic despre ea.

— Tatăl tău era un om ambițios, cu siguranță, zise acesta gânditor.  Murise cu demnitate și cu toate că sunt puțini, unii oameni nu și-l amintesc ca pe un trădător, ci ca pe un apărător al drepturilor omului.  Cu toate astea, era un om cu prea puține principii morale.