Parfumul unui vis

Ce vis frumos am avut! M-am trezit pentru că cineva a bătut la uşă. Cum nu eram încă îmbrăcată, nu am răspuns şi m-am gândit că probabil a plecat. Mă pregătesc să ies în oraş să mă plimb pe bulevarde, să văd oameni noi. Ce păcat că nu am un iubit, care să mă ţină de mână şi să mă sărute cu dragoste atunci când ne oprim în parc... Deschid uşa să plec, dar ceva colorat în alb şi verde îmi atrage privirea spre prag. Un buchet de lăcrămioare aşezat pe un plic. Sigur e o greşeală. Nimeni nu mi-ar lăsa mie o scrisoare sau flori, doar sunt supranumită „Prinţesa de gheaţă". Dar lăcrămioarele sunt florile mele preferate aşa că mă împinge curiozitatea să văd pentru cine e plicul. Ridic cu grijă buchetul, dar aproape îl scap din mână din cauza surprizei de a vedea pe plic numele meu scris cu litere gotice cursive.

Am intrat din nou în casă şi le-am găsit lăcrămioarelor o vază micuţă şi le-am aşezat pe masa din sufragerie. Speram că dacă mă voi ocupa prima dată de floricele voi găsi curajul necesar de a deschide plicul. Mi-aduc aminte de visul din care m-am trezit când am auzit bătăile în uşă. În vis ţineam în mână o hârtie deosebită pe care era scrisă o singură întrebare: „Vrei să te căsătoreşti cu mine?". Dar ştiu că în realitate nici nu mă pot gândi la aşa ceva. Nu am lăsat pe nimeni să intre în viaţa mea şi să mă iubească. În realitate îmi este frică să nu mă îndrăgostesc. Dragostea te face să suferi. Asta am văzut peste tot în jurul meu.

Deschid plicul câte puţin, cu nerăbdare şi speranţă. Din interiorul plicului scot o singură foaie. Albă. Curată. De ce mi-ar trimite cineva aşa ceva? Mă înfurii la gândul că cineva şi-a bătut joc de mine. Voi arde foaia. Focul este elementul de legătură dintre material şi imaterial. Poate persoana care râde acum de mine va simţii flăcările transmise de mine să-i pârjolească gândurile. Aprind o lumânare şi apropii foaia de flacăra nimicitoare. Ochii încep să-mi joace feste. Căldura lumânării a făcut să apară pe foaie linii şi încârligături care se transformă în scris. Cerneală simpatică! Cerneală invizibilă! Aproape că aş crede că visez.

„Caută în scorbura de la rădăcina copacului tău preferat din parc!"

Gata! De data aceasta chiar m-am trezit! Mă ridic din pat cu toate că e încă nu s-a luminat afară. Vis în vis! Nu am mai păţit aşa ceva până acum! Să visez că am visat.

Dar cred că aş putea să-mi ajustez planurile pentru azi astfel încât să ajung în parc. Oricum voiam să citesc ultima carte pe care am cumpărat-o. Iar ziua de azi pare perfectă pentru a citi la umbra unui copac. Cu gândul aiurea şi cu privirea la tot ce mă înconjoară, cupluri plimbându-se, copii jucându-se, iarbă prospătă, soare de primăvară, ajung la la umbra vechiului stejar din centrul parcului. Întind pătura astfel încât să acopăr şi scorbura şi deschid cartea. De parcă aş putea să citesc vre-un cuvânt! Gândul îmi stă doar la vis şi îmi zic că nu am nimic de pierdut dacă arunc o privire. Nimeni nu e atent la ceea ce fac eu. Ridic colţul păturii şi încep să pipăi interiorul scorburii. Simt ceva. Pare a fi o sticlută. Scot micul recipient şi constat că din sticlă transparentă alburie, ca o ceaţă, că are forma coloanei infinitului şi are un lichid. Caut din nou în micul lăcaş şi mai găsesc o scrisoare. Pe prima doar am visat-o, dar asta e reală. Şi chiar are numele meu pe ea, doar că scrisul nu e de mână puţin înclinat şi gotic, ci e imprimat. Inima îmi bate extraordinar de rapid! Deschid plicul. O foaie albă! La fel ca în vis! Abia aştept să ajung acasă şi să verific dacă şi cerneala corespunde visului. Dacă nu e totuşi pentru mine? Nu contează. Sunt prea curioasă să mai pot da înapoi.

Ce coincidenţă ciudată... să visez şi să se întâmple. Doar că ceva urlă în capul meu că nu există coincidenţe. Oare e posibil ca eu să am un admirator? Sau doar râde cineva de mine pentru că sunt naivă şi visătoare? Dar oare cu e? Cum e să iubeşti? Cum e să fii iubit de altcineva în afară de părinţi şi rude? Pe de o parte aş vrea să zic cu tărie că nu mă interesează. Dar pe de-o parte tânjesc după ceva ce nu cunosc. Eu care mă mândream cu modul meu de a fi raţională. Mi-ar plăcea să-l sun pe Vladimir şi să îi povestesc de tot e s-a întâmplat, dar mai mult ca sigur el este la cursuri, unde ar fi trebuit să fiu şi eu. Ia notiţe şi pentru mine. De obicei face aşa când chiulesc. Mă gândesc la el cu încredere. Prezenţa lui e liniştitoare. Şi parcă nu e totuşi în regulă relaţia dintre noi. El e singurul care ştie de problemele mele. Uneori m-am întrebat cum ar fi să-l sărut, dar ştiu că nu e interesat de mine. Eu sunt comună. El e un geniu.