Obligată să îl iubesc

Capitolul 15

Stefan mă priveşte, aşteptând să încerc, cel puţin, să creez un fel de răspuns legat de biletele, însă nu am puterea necesară şi nici dorinţa prea mare în a rezolva asta.

-Pe douăzeci şi şase septembrie mă căsătoresc, Ştefan.

Culoare ochilor lui se pierde, încruntătura ce-i trona pe chip dispare, începutul de zâmbet s-a risipit. Nu i-au trebuit mai mult de câteva secunde pentru a-şi da seama. Tăcerea lui nu pare să dureze prea mult şi ceva îmi spune că-şi va varsă nervii pe mine.

-Tu eşti nebună?! îmi urlă în faţă, nepăsându-i că, cel mai probabil, tată ne ascultă conversaţia. Tu realizez ce tot îndrugi acolo? Tu realizezi dată pe care ţi-ai ales-o? continuă să-mi urle.

Ochii aproape că-i ies din orbite, buza de jos îi tremură, iar muşchii îi sunt foarte încordaţi. Dacă nu l-aş cunoaşte, aş putea spune că urmează să mă plesnească. Însă cine ştie, poate s-a schimbat în şase luni de zile.

Îi observ picioarele mişcându-se şi trece de mine imediat, dispărând de parcă nici nu ar fi fost aici. Asta a durut... A durut rău.

Cel care nu gândeşte în momentul asta este el, nu eu. I-am spus odată că sunt obligată să mă căsătoresc. Şi chiar dacă nu ar fii fost aşa, cu siguranţă mi-aş fii ales o altă dată. În niciun caz asta.

Trag aer în piept şi mă întorc cu faţă spre uşa, intenţia fiindu-mi să cobor până la bucătărie, însă tresar şi aproape că tip când Matthias îşi face apariţia în faţă mea şi-mi prinde mâinile de parcă ar încerca să oprească un posibil atac din partea mea.

Datorită înălţimii lui, am impresia că mă priveşte cu superioaritate. Ochii i se fixează pe buzele mele pentru câteva secunde, că mai apoi să îşi unească privirea cu a mea.

-Te întreb ceva, îmi răspunzi cât de sincer poţi. Îmi impune, strângând mai tare mâinile-mi ce sunt captive.

Eu aprob după o scurtă perioada în care doar am stat şi l-am privit, fiindu-mi frică de ce va avea să mă întrebe. Pare a fi serios. Pare aş dori un răspuns cât de poate de sincer şi serios. Faţă lui nu indică niciun pic de amuzament sau niciun început de zâmbet.

-Vrei să te căsătoreşti cu mine?

Meditez câteva secunde la spusele lui, încercând să caut orice fel de joacă sau batere de joc aici, însă totul este cât se poate de serios.

Nu mă aşteptăm la asta, mai ales după o perioada aşa de scurtă de la petrecerea aceea. Îmi ştie răspunsul foarte bine, de ce mă mai întreabă?

Încerc să-mi trag mâinile dintr-ale lui, însă forţă pe care o amplifică cu fiecare secundă, îmi interzice asta. Chiar dacă îmi las privirea în jos, şi-o lasă şi el, reuşind să şi-o reunească cu a mea.

-Matthias... încep prin a-i rosti numele, deoarece e singurul cuvânt care-mi trece acum prin cap.

Însă nu apuc să-mi continui ideea, deoarece creierul mi se blochează în momentul când el îmi atacă buzele. Buzele-i fine sunt doar aşezate peste ale mele. Din instinct mi-am închis ochii şi i-am permis asta.

Încearcă să-mi deschidă gură, începând mai apoi, după ce a reuşit să o facă, un vals. Limbile se unesc, gândurile dispar, fericirea temporară apare, iar dorinţa de mai mult persistă. Îi răspund. Ştiu că în momentul asta nu e persoană la care ţin cel mai mult, însă nu mă pot abţine. Pur şi simplu îl las să-şi facă de cap.

O mâna i se aşează pe coapsă piciorului meu drept, ridicându-l. Apoi cealaltă mâna se aşează pe piciorul stâng şi-l ridică. Ajung să-i stau în braţe şi să-mi înfig mâinile în părul lui, saruntandu-l flamand. Dacă stau să mă gândesc acum, cred că eu pun cel mai mult suflet în avesntura asta.