Cum arata inima ta cand tace..

Era odată o inimă.  A refuzat să mai simtă ceva, crezând ea, că e mai uşor să renunţe la sentimente. A ales să tacă. Stăpânul ei? S-a stins.

Era odată o inimă. A vrut să simtă totul, crezând ea, că merită să lupte pentru sentimente. A ales să vorbească. Stăpânul ei? A învăţat să trăiască.                    

Cu inima văd ceea ce ochii nu pot vedea. Cu inima simt ceea ce o atingere declanşează. Cu inima ascult ceea ce urechile nu par sa mai audă. Cu inima înţeleg ceea ce raţiunea nu mai pare să priceapă. Cu inima iubesc, prin inimă trăiesc  şi dacă ea ar tăcea pentru un singur minut, eu nu m-aş mai putea numi om.

Inima mea e un ocean. Adună în adâncurile ei tot ceea ce ploaia îi lasă în dar, tot ceea ce ploaia spală în jurul meu şi lasă să se scurgă în apele ei tumultoase.  Cu valuri înalte hrănite cu promisiuni, amintiri, speranţe, amor, iluzii şi dor amar mă îneacă zi după zi, în goana ei nebună spre vise deşarte. Doar ea a rămas singura parte din mine care nu mă înşeală, singura care a fost sinceră în toţi  aceşti ani. Dacă e ceva ce nu pot să contest e faptul că ea mi-a arătat întotdeauna purul adevăr, chiar dacă a durut-o, chiar dacă a sfâşiat-o în mii de bucăţi, chiar dacă a ucis-o ca apoi să fie resuscitată de dorinţa ei de a reînvia din propria-i cenuşă…

Uneori  îi ordonam să tacă, am obligat-o să nu mai simtă, să uite de trecut, să treacă mai departe. Dar nu mai eram eu însumi, pieream odată cu secundele ce se scurgeau nemilos prin clepsidra vieţii. Dar ea nu m-a abandonat. M-a ridicat în picioare, mi-a ţinut fruntea sus, m-a şters de praf, mi-a înlăturat lacrimile şi m-a învăţat să fiu om. M-a învăţat ce e fericirea, m-a învăţat să continui să sper atunci când soarele lipseşte de pe strada mea, m-a învăţat să lupt pentru visele mele, să nu renunţ atunci când drumul pare mult prea lung,  să înţeleg că nu e suficient să-i iert pe ceilalţi ci că trebuie să mă iert pe mine, m-a învăţat să simt iubirea cu adevărat, m-a învăţat să zâmbesc atunci când doar plânsul părea o opţiune, să nu judec oamenii fără să le cunosc povestea, să văd frumuseţea în feţele mai puţin frumoase, m-a învăţat să iubesc necondiţionat sufletul unui om. Şi nu cum am vrut eu, pe cine am vrut eu, ci cum a vrut ea, pe cine a vrut ea. Căci inima e stăpâna mea supremă!  E prea rebelă, e prea hotărâtă, prea naivă, prea nebună! Iar eu mă supun, eu o ascult…

Acum e calmă, gânditoare şi distantă, dar încă o aud cum murmură. Nu ştie ce vrea, nu ştie pe ce cărări să mai bântuie, pe ce drumuri să mai alerge. O parte din ea vrea să plece departe, să uite de tot şi de toate. O parte din ea vrea să rămână, să reînvie trecutul din pântecu-i cald. Oftează… Dar mai eşti şi tu în calcul. Tu, care îi dai planurile peste cap, tu, de care s-a ţinut strâns atunci când  era la pământ, tu care i-ai fost călăul, dar şi îngerul salvator. Tu, slăbiciunea ei, puterea ei. Inima mea, amintirea ta…Doar voi mai ardeţi contompindu-vă în fiecare noapte, ca apoi să vă naşteţi amândoi în zori.

Dincolo de imaginea de ansamblu, dincolo de ochii mei întrebători, e ea, inima mea. Se zbate, vorbeşte. E acolo, ca o prădătoare ce aşteaptă urmatoarea mişcare, următoarea victimă, următorul eşec, următoarea reuşită.

Dar, cum arată inima mea când tace?  Nu ştiu… ea nu tace: pentru că era odată o inimă. A vrut să simtă totul, crezând ea, că merită să lupte pentru sentimente. A ales să vorbească. Eu? Am învăţat să trăiesc.