Răsfoiam prin pagini pline de emoție şi de inocență până ce conținutul lor a început să prindă viață. Cântecul acela pe care l-am cântat toți împreună acum vreo 5 ani când admiram povestea munților. Combinația de roșu, portocaliu și albastru în aceeași ținută nu părea o problemă la momentul respectiv. Nimeni nu judeca. Eram toți la fel, trăiam cu sufletul, nu cu mintea.
Și apoi, din conținutul paginii, s-a născut, asemenea unei flăcări puternice, care nu poate fi stinsă de ploaia torențială, un zâmbet timid, pur ca lacrima. Deși era vară, o briză ușoară îmi mângâia părul. Nu știam că, peste ceva ani, nu o să mai fiu la fel cum am fost imortalizată pe hârtie.
Şi era acolo.
