Dulceață de Trandafiri

1.Prolog

Mi-a dăruit un ultim cadou, o țigară. O țigară blestemată din care trageam lăcomă în ciuda faptului ca știam ca îmi face rău, o simpla țigară care și acum îmi zvâcnește prin plămâni. O țigară la fel de amară ca și acea atmosferă de atunci , de la reuniune.
Nu îmi plăcea sa fiu privita asa ca m-am întors cu spatele și am început să o fumez. Mă simțeam constrânsă de privirea lui Victor care parcă mă implora să renunț la acest obicei nesănătos . Ochii săi tăioși îmi arucau săgeți otrăvite pedepsindu-mă pentru specatolul oferit, forțându-mă să recurg la gestul prostesc de a mă oprii și arunca țigara pe jumătate fumată.
Nu mai suportam privirea aceea, acea privire arogantă, care m-a chinuit atâția ani, acea privire plină de dispreț și de iubire, o iubire intensa dar lipsita de valoare și de sinceritate, o iubire imposibila pe care niciunul nu a izbutit niciodată să o înțeleagă sau să o accepte, o iubire neîmplinit a cărui regret o să-l purtam fiecare după noi întreaga noastră viata.
Mă privea încruntat așa că mi-am întors privirea cât sa observ alți ochii care mă fixau, dar nu îndrăzneau sa ma înfrunte.
Privirea lui Eric parea goala și rece, iar oboseala se reflecta în ochii lui ce aratau de parca nu ar mai fi dormit de mult. Ma intriga sa aflu ce îl macină asa ca m-am apropiat ușor de el dar el a rămas defensiv.
Încercam sa îi atrag atenția asupra mea și după i-am propus, într-un final, să discutăm dar m-a respins găsind noi moduri de a-mi spune ca s-a terminat, scuze pentru care nu ar mai trebuii sa vorbim,eschivari de la subiectul ce ma interesa, așa că am decis să-i dau pace, să-l las sa ramana închis în mintea s-a îngustă ce acum gândea doar glume juvenile care mai destindeau puțin atmosfera de la reuniune, dar nu reușeau sa-mi linișteasca oceanul interior .
S-a schimbat foarte mult.. Sau poate asa a fost dintotdeauna și eu abia acum încep să-l cunosc cu adevărat. El nu e sensibil cum credeam, el nu gândește cu inima, gândește asemeni unui om rigid care nu implica vreun sentiment. Fuge de răspundere și vorbește în zadar evitând să îmi spună ce simte, și nu își asumă responsabilitatea pentru ceea ce a făcut. El nu crede, el minte, el mă minte, și mai mult de atât, el se minte singur .
Mă bucur că am venit la această reuniune, căci, deși nu am discutat, mi-am dat seama de cine este el cu adevarat.
A fost o greșeală să fim vreodată împreună. A fost o greșeală că nu ne-am oprit doar la o simplă prietenie sau la o banală relație de colegialitate. Poate că a fost o greșeală însuși faptul că ne-am cunoscut, că am petrecut timpul împreună, ca am format amintiri greu de șters, ca am investit atâtea sentimente . Poate că el a fost doar un intrus, un virus care a intevenit în destinul meu, care mi-a îmbolnăvit sufletul cu gânduri negre și idei de răzbunare și m-a infestat cu iubirea lui toxica.
Se poate oare ca acest suflet uitat în Purgatoriu sa fie capabil de gesturi onorabile?
Plânge.. El plange! Oare e chiar asa de rău? Oare chiar m-a iubit vreodată și gândul ca e pe punctul de ma pierde pentru totdeauna îi trezește asemenea sentimente? De ce se ascunde? Sa fie acesta un strigat de ajutor?

Am continuat sa îl privesc fără sa spun nimic, și privindu-l, i-am pătruns în suflet și am simțit durere, acel tip de durere pe care o resimți până în vârful degetelor.
Odinioară credeam că scopul întregii mele existențe era să-l fac fericit, să-i creez un univers în care el sa fie personajul principal și fiecare lucru sa se întâmple spre binele lui, dar acum simt că nu mai fac parte din acel univers, simt că nu ar trebui să intervin ca să-l salvez și de data aceasta. Nu îl mai pot ajuta!
Am conștientizat că relația noastră a fost bolnăvicioasa și interdependenta, doar ca cea dependenta am fost eu. M-am lipit de el asemeni unui simbiot, fără sa realizez că eram doar doi cerșetori de iubire ce încercau să-și umple golul din inima, iar acum nu-mi pot aminti nici un moment fericit petrecut împreună, însă îmi amintesc cu tristețe cum eu mi-am lăsat culorile la vedere iar el a pictat lumina mea cu nuanțele sumbre din interiorul sau .
Foarte adâncită în gândurile mele nu am observat cât de repede a trecut timpul, cât de îndepărtate sunt vremurile când noi aveam același drum, aceleași vise, când constituiam împreună o iluzie perfectă.
Nu mi-am dat seama nici de faptul că reuniunea era pe sfârșite și ca majoritatea urmau sa se retragă.
Am evitat să-l îmbrățișez pe Victor, m-am gândit ca afecțiunea nu e limbajul lui favorit, însă m-am apropiat de Eric și zâmbindu-i i-am dat de înțeles ca sunt pregătită sa zic adio. I-am dat o îmbrățișare, o îmbrățișare diferita de celelalte dați, aceasta fiind terifiant de friguroasă . Îmbrățișarea a fost atât de rece încât, pentru un moment, am crezut că îmbrățișez un ghețar, lipsit de sentimente și de căldură, iar amândoi știam ca aceasta are sa fie ultimul nostru însemn de afecțiune ce va avea sa ne separe pe veci. 
Privesc cu regret spre el gândindu-mă că nu l-am putut ajuta, că am irosit atâta timp și energie într-un scop nedefinit care s-a dovedit a fi nefast, că am aspirat spre un vis pe care nu l-am putut împlinii niciodată​, un vis care nu îmi aparținea de drept.
Oricât de mult mi-aș fi dorit ca aceasta să nu se termine, ca iluzia sa continue și să continuăm sa trăim într-o minciună perfectă, eu aleg adevărul.
Adevărul este ca nu sunt bine.. Aș minți dacă aș spune că nu sunt dezamăgită. Sunt dezamăgită! Mi-aș fi dorit probabil un alt final, o posibilitate la un viitor mai fericit, dar adevărul m-a eliberat și știu că nici o fantomă a trecutului nu mă va mai bântuii de acum înainte .
Te eliberez Eric! Te las sa zbori! Îți dau libertatea să faci ce vrei cu viața ta și promit că nu te voi mai invoca! Sper să-ți găsești fericirea!