Jocurile Crimei

Bun venit în Evilwave!

" S-au spus multe poveşti despre crimă, s-a auzit de Gotham, s-a auzit de Batman şi despre un departament de poliţie incapabil să-şi facă treaba, s-a auzit despre Arkham, s-a auzit despre James Gordon, ca un erou detectiv, dar astea sunt poveşti... Oraşul crimei, doar în benzile desentate, dar nu în lumea reală! Căci de fapt, crima a căpătat acum o altă definiţie.... Bun venit în Evilwave!"

Monotonie de oraş... ceva specific, aproape peste tot, dar nu şi aici! Ne apropiam de ei într-o goană nebună ca la un raliu de maşini, era extraodinar: adrenalina curgându-mi prin vene, singurul lucru care mă făcea să mă simt cu adevărat viu! Eram împreună cu colegii de breaslă într-o altă urmărire cu scopul opririi hoţiei şi nedreptăţii acestui oraş corupt.

Ca de obicei aveam de-a face cu nelegiuiţii din banda lui Xaron, nişte puştani de 18-19 ani, a căror singur talent era spartul băncilor, nici că aveau alt scop în viaţă, cum se iroseau nişte trupuri tinere. Hah, spun doar trupuri căci mintea parcă le fusese ştearsă, sau poate n-au avut-o niciodată, aşa e pe aici... Oraşul e împărţit în 4 zone, fiecare conduse din umbră de câte o mafie: de nord, de sud, de est, de vest, dar cine deţine cu adevărat puterea e Xaron. Capul mafiei de nord, îl are la mână pe primarul Tesleff de mult timp, la fel şi pe viceprimar şi pe toţi cei din consiliul local, au umblat cu şpăgi, ce le-au făcut banii, unde i-au adus...Heh.

Golanii se îndepărtau tot mai rapid şi apăs puternic acceleraţia, cerând prin staţie întăriri. Maşina mea era prima, şi nu ştiu ce fel de naivitate prostească m-a făcut să cred că Xaron nu-şi va apăra şi de această dată oamenii, bineînţeles că mă înşelam. Amicii mei au fost prinşi într-o ambuscadsă, capcana laşilor, erau înconjuraţi, iar cei 4 nepoţi ai lui Xaron, căci ei se aflau în prima maşină, printr-o curbă forţată schimbă direcţia spre partea de Est, spre podul Ramses. Mi se ţipa în staţie să abandanoz misiunea, aşa că am oprit-o mânios,şi orbit de un spirit eroic nebunesc, printr-o manevră mai mult decât riscantă, le-am luat-o pe urme.

Scot pistolul pe geam şi apuc să trag doar trei focuri, când îi văd trecând pe partea de Est, podul se ridica. Nu aveam ce să mai fac, doar dacă... Nu, nici măcar eu nu m-am crezut atât de curajos, dar am făcut-o: pulsul mi-a crescut, am aruncat pistolul pe după geamul deschis al maşinii, şi, fixându-mi bine una din mâini pe volan, iar cealaltă pe schimbătorul de viteze, am mărit mai mult şi mai mult viteza, nu era cale de dat înapoi! Am sărit cu maşina de pe partea podului care se ridica. Eram în aer, levitam, doar pentru câteva secunde, inima parcă mi-a stat în loc, eram într-o reală stare de şoc. Nu ştiam de voi mai supravieţui, şi apoi, am aterizat: am reuşit! Eram pe partea de Est, teafăr şi nevătămat şi mai mândru ca niciodată. Urmărirea continua! Cu mult elan şi cuprins de dorinţa dreptăţii reuşesc să mă apropii de maşina celor 4 tineri.

Era atât de ciudat, eram gânditor, căci maşina era oprită. Mă dau jos să inspectez, teama începea să mi se instaureze în minte, căci de fapt la asta se rezumă totul, nişte idei fixe în nişte minţi bolnave. Inspectez cu grijă din toate unghiurile, arunc scurte priviri în jurul meu: nimic... Hoţii scăpaseră! Încă o misiune ratată... Nici nu voiam să-mi imaginez în câte belele voi intra la secţie.

***

Joshua Wilson Graham! Imediat la mine în birou!

Şi cum spuneam am dat de bucluc! Nenorociţi fie infractorii ăştia! Evilwave! Blestemat! Trântesc ca nebunul toate dosarele pe birou şi atrag atenţia tuturor. Torn repede nişte energizant în cafeaua care deja era destul de tare, căci aşa îmi place mie să beau, trezeşte energia în mine,şi poate şi stropul ăsta de nebunie, fără care aş fi ca oricare altul, oameni fără vlagă.

Domnule comisar! Deschid uşa salutând respectuos.

Pe unde umblii, Joshua?! Se răsteşte comisarul enervat peste măsură de comportamentul meu mai iresponsabil decât de obicei.

Dar domnule, eu... încerc să mă scuz, punând una din mâini în buzunar şi cu cealaltă apropiind paharul de cafea să beau. Ce-i drept nici nu îmi prea păsa ce avea de zis, că doar nu-l ascultam niciodată, dar până la urmă el îmi dă salariul, şi în plus numai aici pot face ceea ce consider eu cu adevărat important în viaţă: să fac dreptate. Dar după mine, dreptatea aş face-o şi fără ei, dar am uitat că nu sunt în niciun timp de poveste ştiinţifico- fantastică, ci în ceea ce eu numesc sec realitate.

Comisarul este un bătrân ce-i drept cam slab, cu mustaţa lungă întoarsă la vârfuri amintind de stilul muschetarilor, cu părul alb şi cu ochelari. Mereu într-o postură dreaptă , purtând un palton cafeniu lung până la genunchi, cu pantofi lucioşi de lac şi cu un trabuc în gură, niciodată nu l-aş vedea altfel sincer. Acest bătrân, care îmi suportă mie zilnic comportamentul puieril nu este nimeni altul... decât unchiul meu, comisarul Nicholas Graham.

Eşti total iresponsabil, puştiule! Tu chiar nu conştientizezi că puteai să mori?! Cu ce scop? Pentru nişte nelegiuiţi care oricum ar fi scăpat?! Aşa e oraşul ăsta... Ajunge cu actele de eroism... spune trist comisarul oftând şi aruncându-şi pălăria pe birou. Era mai descurajat ca niciodată, mă privea şi parcă nu-i mai cunoşteam privirea; unde era acea privire puternică şi uşor vicleană care părea că ascunde mereu un plan? De ce ne mai batem capul? Justiţia a murit demult....

Nu! Nu, comisare... O să luptăm! Mă revolt imediat scăpând cafeaua din mână. Nu concepeam pe deplin ideea, eram într-o stare de negare tipică oricărui om, dar eu nu eram ca oricare!

Aştept câteva momente după care, ca izbit în front de o revelaţie supremă, trântesc uşa biroului şi mă postez în faţa tuturor colegilor mei de breaslă, prezenţi atunci în secţie. În urma mea, comisarul deja îşi pusese mâinile în cap, nu mai avea ce să se mai facă cu un aşa răzvrătit ca mine!

Antenţie toată lumea! M-am săturat de acest oraş corupt până în măduva oaselor şi poate şi mai încolo! De ce să suportăm toate ordinele lui Xaron sau ale celorlalte mafii?! Cine sunt ei?! Dar mai important... Noi cine suntem? Noi de ce nu i-am oprit?! Noi suntem poliţia, noi suntem detectivi, ofiţeri, dar mai mult de atât, noi am fost antrenaţi să fim justiţiarii! Noi trebuie să scăpăm de corupţie! Sau vă e frică?!

Îi analizam din scurte priviri pe toţi, parcă le citeam mintea: gesturile subtile: muşcatul din buză, privitul în jos, sau în altă direcţie, umerii lăsaţi, joaca dintre degete, poviţiile lipsite de confort, ca nişte statuete cam aplecate, postura nesiguranţei. Simţeam asta, pulsul le creştea, parcă se audea sunetul sângelui trecându-le prin vene, respiraţia grăbită, erau clar intimidaţi de idee în sine, nu de mine, căci nu sunt eu omul de care alţii s-ar speria... De fapt, par chiar inofensiv: cine ar gândii altceva despre un tip de statură medie, slăbuţ, cu ochelari, cu chipul palid alungit şi cu buzele subţiri: un fel de aspect fantomatic ar spune unii, nu arăt nici pe departe a poliţist, poate nici măcar a bibliotecar!

Jos, Graham!

Se aude deodată o voce puternică şi brusc punctul de interes se poziţionează undeva în spatele meu. Pentru o secundă am îngheţaţ, am făcut ochii mari simţind un teribil fior rece pe spate. Am mai auzit undeva vocea asta, dar ... era imposibil... Nu!