Tânjesc după valurile mării..tânjesc după pierderea purității lor la fiecare penetrare cu malul necurat plin de păcate nespuse, moarte, care au rămas amintiri pentru oameni vii cu suflete fără viața, care sunt amintite de fiecare dată când apa sărată sărută malul dulce alinat cu împăcări și noi începuturi care au fost legate de jurăminte date uitării si ținute minte doar de timp și de acele valuri uitate. Tânjesc după cum vin unul după altul purtând mereu o bătălie tot mai puternică... de parcă de fiecare dată când un val se lovește de malul mării o speranță moare făcând loc alteia mai mare iar cealaltă este uitată ca si cum aceasta nu ar fii existat. Când un val se sparge la malul mării pe nisipul murdărit de pacate își pierde puritatea, sinceritatea, dorința. El pierde orice și indiferent de ce ai face nu o sa mai fie niciodată la fel pentru ca odată a avut orice,iar acum nu mai are pentru ca s-a avântat in a păcătui, s-a avântat vrând să sărute nisipul pătat și așa a pierdut orice. De fapt, tânjim după valurile mării deoarece tânjim după orice,după liniște ,iubire, speranța, atenție, grijă . Și noi tânjim după un orice.Un ''orice,, căruia nu o să îi vedem niciodată sfârșitul,pentru ca este infinit și dispare o data cu păcatul... dispare o data cu viața.
