Captivă în lanțurile dragostei

Capitolul 1

O oră și treizeci și șapte de minute. Atât a durat drumul cu transportul în comun din nordul Bucureștiului, unde locuiesc, până în Rahova, unde lucrez. Datorită faptului că dragul meu soț și-a cheltuit jumătate de salariu într-o noapte sunt nevoită să fac economii, așa că mașina va sta parcată cel puțin o săptămână.

Îmi așez poalele cămășii ablastre cu dungi albe verticale pe care o port după care pășesc spre intrarea în penintenciar. M-am obișnuit deja cu privirile piezișe... oamenilor li se părea foarte ciudat ca o femeie îmbrăcată cochet să pășească pe aceste porți, de fapt habar nu am care e problema lor, însă aproape în fiecare zi simt priviri iscoditoare atunci când ajung la serviciu.

Ajunsă în cabinetul meu îmi îmbrac halatul alb imaculat, îmi pun ochelarii la ochi și renunț la a-mi prinde părul, așa cum fac de obicei, pentru a nu lăsa la vedere „semnele iubirii" lăsate de Vlad. Îl las să cadă în valuri șatene și neascultătoare ce ajung până la jumptatea spatelui. Spre norocul meu, Elena, asistenta mea, intră val-vârtej și nu mă lasă să mă pierd în gânduri.

Elena este o fată de cam 22 de ani, abia ieșită de pe băncile facultății, blondă cu ochi albaștrii, și care este practic un metru jumate de argint viu. E sprintenă foc și isteață. Îmi place de ea, mă ajută mult și ține totul în ordine.

-Bună dimineața! Ciripește ea. Doamna doctor, a ajuns transportul de medicamente pe care l-ați comandat. Spune și îmi întinde o foaie. Factura, probabil.

-Bună și ție, Elena. Îmi aduci te rog o cafea cât timp eu verific transportul?

-Desigur. L-am verificat și eu, dar mai bine să vă uitați și dumneavoastră, că la cât de aiurită sunt sigur am omis ceva.

Zâmbesc când o aud cum se subestimează. E puțin grăbită, dar niciodată nu a făcut greșeli. De fapt, dacă nu era ea nu știu cum aș fi reușit să țin toate fișele pacienților în ordine.

Lucrez ca medic la Penintenciarul Rahova. Desigur că nu este slujba mea de vis. A cui ar fi? Când eram în facultate visam să merg afară, să fac cercetare... să evoluez, să revoluționez medicina. Să vin aici cu multe lucruri noi învățate și poate să schimb ceva în acest sistem... dar de când tatăl lui Vlad a trecut în neființă a fost imposibil să-l mai conving că am avea un viitor mai bun afară. Am renunțat și la acest vis pentru el. Sunt plătită bine aici, evident, pentru că am zeci de pacienți în grijă deși nu am mare lucru de făcut. Trebuie să am grijă de toți pacienții cu boli cronice, care nu au cum să-și ia medicamentele singuri din motive evidente. Câțiva hipertensivi, câțiva diabetici, doi cu epilepsie... am ajuns să-i cunosc destul de bine în șase luni de când lucrez aici. Unii mă înspăimântă, alții au povești care mă întristează, fiecare e diferit în felul lui.

-Proaspătă și exact cum vă place! Mă anunță Elena și îmi întinde cana cu cafea.

-Mulțumesc. Totul e în regulă, mă duc afară să fumez o țigară. Până vin îmi pregătești pe birou fișele primilor pacienți, bine?

Elena încuviințează și iese din „cămară", așa cum îmi place mie să îi zic încăperii în care depozităm medicamentele, iar eu ies în spatele cabinetului pentru a putea fuma. Îmi ard plămânii. Curtea interioară în care mă aflu eu este separată de cea a deținuților printr-un gard înalt de sârmă, imposibil de urcat. Mă așez pe băncuță și sorb din cafeaua aburindă în timp ce privesc împrejur. Îl zăresc pe Mihai, ofițerul cel nou cum înceacă să fure meserie de la superiori și pe comandantul unității care privește abătut de la fereastra biroului său. Cine știe ce probleme mai are și omul ăsta. Mă vede și îmi face cu mâna iar eu îi răspund la salut. Comandantul este un văr îndepărtat al mamei, mă știe de mică și datorită lui am obținut această slujbă și tot datorită lui sunt atât de respectată aici.