The Lost City: A book with fear

1.Biserica

Nu cred că mai puteam să stau mult. Aveam nevoie urgentă de un scaun. Pur și simplu simțeam cum picioarele mele pier pe minut ce trec. Și tălpile ghetelor urmau să cedeze de la frecarea lor de podelele din ciment ale bisericii. Nu mai era mult și programul de rugăciuni avea să se sfârșească așa că grijile mele se împuținau acum.

Vorbind de program ,acum mă aflam la câțiva zeci de metri de ușa principală când un om a început să strige.
Nu era un strigăt de fericire ci unul de frică și disperare.
Întâi nu am văzut ce era problema după care am zărit. Zece sau mai mulți bărbați încercau să spargă ușa. Se pare că se înțepenise. În primele minute nu am avut nicio reacție ,dar când vedeam că ușa nu se mai deschide m-am panicat. De fapt toți s-au panicat. Toți încercau să fugă sau să spargă geamul chiar dacă spargerea geamului era una inutulă deoarece acesta se afla la șapte  metri de asupra podelei .
Primele obiecte aruncate nu au avut niciun folos pentru că ele era acoperite cu perdele lungi din satin negru. Aveau o duritate aparte ,iar geamurile nu erau mai prejos.
Doar după ce câteva valuri de lumina au răsărit de afară mi-am dat seama că mă holbam la pereți pictați cu culori vii și aprinse ca roșul sau verdele. Ele constituiau la hainele și sângele din desenele ortodoxe. Erau splendite și dacă nu eram în încurcătura asta aș fi rămas la admirat.
În secunda următoare toată frica pe care o aveam se înmulțise dublu. Mi-am dat seama că lumina nu era bună. Toți oameni începeau să urle și să geamă de durere din cauza arsurilor. Soarele le ardea pielea și carnea lăsând ca venele săracilor oameni să se spargă chiar în fața mea. Era o imagine îngrozitoare până când o rază ma atins.
A trecut prin paltonul meu bej și prin bluza albă arzându-mi pielea. Nu am stat mai mult de câteva secunde fugind din calea lumini și adăpostindu-mă după un stâlp ,dar chiar și așa brațul meu era distrus. Am reușit să îmi ard carnea dându-i voie sângelui să curgă în voie. Mă ardea, dar știam cu siguranță că dacă nu voi ieși de aici voi muri. Așa că am alergat spre ușă. Se pare că celelalte persoane au reușit să deachidă ușa. Am alergat cu toată puterea mea spre ieșire când un val de oameni m-au doborât. Am fost aruncată pe jos și călcată. Câțiva m-au ocolit, dar alți au reușit să mă calce pe gleznă. Nu era ruptă sau fracturată ,dar cu siguranță era unflată și vânătă. Nici abdomenul meu nu era mai praznic. Era plin de pete negre, ele fiind vizibile pentru mine deoarece bluza mea era ruptă acum .
Am cutezat să mă ridic și spre surprinderea mea am reușit. Am alergat spre ieșira, dar mi-am dat seama imediat că era un plan dat naibii.
Afară domnea peste tot lumina care îmi făcea imposibilă trecerea.
Și atunci mi-am amintit. Parcarea din spate. Era singura mea șansă de a scăpa.
Așa că am început să alerg. Aveam nevoie de trezeci de secunde pentru a ajunge acolo și aproximativ șapte treceam prin soare. Mă speria gândul că puteam fi arsă de vie ,dar trebuie să încerc.
Douăzeci de secunde. Douăzeci și unu ,douăzeci și doi ,douăzeci și trei ,douăzeci și patru. Când am ajuns sub soare am început să fierb. Simțeam cum toate hainele mele se topeau pe pielea mea albă și fragedă rănind-o.
Mă durea îngrozitor ,dar trebuia să continui. Mai aveam trei secunde și ajungeam. Nu puteam să pierd acum.
Și nu aș fi făcut-o dacă parcarea nu era plină. Era până la refuz și în ea erau mașini negre și motociclete de aceiași culoare. Ce era straniu era că oameni aflați pe lângă vehicule erau încețoșeați și se vedeau blurați ca într-un joc video. În câteva secunde toți și toate au dispărut furându-mi șansa de ai analiza. În urma lor a rămas un singur băiat.
Stătea pe o motocicletă . Își prinsese palmele de cap chircindu-se și blestemând. Mi se părea îndurerat așa că am alergat spre el cu toate forțele de care eram capabile chiar dacă era mult prea puține.
-Hei...ești bine ? am îngânat cu jumătate de glas.
Atunci băiatul m-a văzut .Și-a întors capul și m-a privit cu două oceane incredibile. Ochii lui erau de un albastru marin superb ,dar nu am apucat să îl studiez mai mult pentru că mi-a înhățat gâtul lipindu-l de bordul motocicletei. A început să mă strângă cu o putere prea mare, lăsându-mă fără aer.
Încurând am simțit cum lumea mea se risipește și nu mai puteam să fac nimic, așa că m-am lăsat în lumea viselor.