Picături de ploaie mă ajutau să trezesc din visare. Gândurile despre el mă făceau mai slabă. Nu îmi pot permite să fiu slabă. Trebuie să aflu tot adevărul. Să fiu sigură că tot ce s-a întâmplat de mult, în trecut,a fost o minciună. Nu vreau că el să sufere. Să fie forţat să mă iubească.
Ştiu că l-a rănit când l-am părăsit, dar am fost obligată să fac lucrul acesta. Simţeam că îl ţin cu forţa lângă mine.
Poate mulţi ar crede că mi-a fost frică de el şi de aceea am fugit , dar în spatele plecării mele se află un motiv întemeiat. Îmi e frică să mă şi gândesc la asta. Îmi e frică să nu se adeverească totul. Îmi e frică să nu vină după mine. M-ar opri! Iar eu vreau să aflu tot adevărul. Ştiu că e foarte periculos, dar îmi asum acest risc.
Mi-am dat seama că trăiam într-o lume plină de minciună. Şi cea mai mare minciună era chiar existenţa mea, provenienţă ,rangul... până şi adevărata mea dragoste.
Lacrimile fierbinţi îmi înceţoşau privirea.Îmi aduceam aminte de felul în care avea grija de mine, de cum ghicea tot ce îmi doream, de cât de greu reuşeam să îmi ascund unele gânduri. Ştiam încă de când l-am întalint că era ceva special la el...acei ochicaprui-verzui..zâmbetul strălucitor, mişcările , parcă gândite din timp, dar totus naturale.
Până şi privirea lui îmi mângâia pielea. De când l-am cunoscut pe el iubesc ploaia. Îmi aducea aminte de suferinţă, trădare, miracol şi iubire.
Îmi aducea aminte de cum l-am cunoscut . De parfumul lui delicat de lăcrimioare în pădurea umedă după ploaie.
Alte picături îmi loveau faţă cu speranţa să mă trezesca din visare. Dar eram prea concetrata. Îmi doream să simt din nou braţele lui puternice cuprinzadu-mi talia, trăgându-mă aproape de corpul lui, simtindu-i repiratia caldă în părul meu sau pe gât.
Cu el era totul perfect!
Dar eram diferită. Foarte diferită de el . Eu îl iubeam. Mai mult decât îmi iubeam viaţă. Dar el...el era obligat să o facă. Să mă iubească. Acum că stau să mă gândesc, nici eu nu ştiu ce voiam să zic. Pe scut, îl iubesc, dar l-am parsait .
El e un înger! A fost izgonit, sau a plecat din Rai ...asta nu ştiu. Am aflta că a fost blestemat să iubească fiinţă aflată la ananghie. Şi întâmplarea a făcut să apară la momentul potrivit în locul potrivit
E complicat. Viaţă mea e complicată , iar eu mi-o complic tot mai mult.
Aş vrea să înţeleg şi eu ce gândesc, dar nu am timp pentru asta. Dar odată şi odată tot va trebui să o fac.
Trezindu-mă din visul meu frumos, observ că cerul se limpezeise puţin. Luna plină îmi zâmbea frumos, dar imaginea ei îmi aducea aminte de nopţile în care adormeam îmbrăţişaţi.
Dar şi de acea noapte...
-Ce s-a întâmplat în acea noapte? Iartă-mă dacă te-am speirat. Gândeai cu voce tare , spuse Alex.
-Nu am avut până acum curajul.
-Îmi poţi povestii!
-Mulţumesc !
Am tras aer în piept ca să îmi calmez bătăile inimii.
-Rămăsesem fără mâncare. Stăteam în apropiera pădurii şi m-am gândit să merg în pădure. Văzusem cu câteva zile înainte o tufă cu mure. Era întuneric. Lumânarea mi se stinsese. Mă descurcăm doar cu lumina Lunii. Am mers mult timp şi m-am adâncit prea mult în pădure.Auzeam cum cineva sau mai bine zis ceva se furişează prin spatele meu. Auzeam cum începe să mârâie. Îmi era frică. M-am întors încet. Şi atunci îi văzusem. Cinci lupi furioşi şi flamanzi. Tot ce îmi trecea prin minte era că măcar mor ca să nu moară ei de foame. Luna se ascusese după nori. Era foarte inturic. Atunci a apărut el. Auzisem fâlfăitul plăpând al unor aripi. Atunci am crezut că mintea îmi joacă feste. Apoi mârâitul lupilor a încetat. Dar auzeam cu se mişcau, până când unul a sărit spre mine, dar nu a ajuns la mine. El îl oprise! Aruncase lupul într-un pom. Ceilaţi lupi au sărit toţi la atac. Nu vedeam nimic ,dar auzeam. Eram ingetata şi de frig şi de frică. La un moment dat unul din lupi a început să scheaune, iar apoi ceilaţi au început să fugă . Eram salvata !
Luna ieşise din nou dintre nori, luminând frumos pădurea. Aunci l-am văzut! Era frumos! Ochii îi sclipeau cu vapaia focului.
A fost că un pumn în gură stomacului. Am rămas fără cuvinte, fără aer în plămâni. Am căzut. El a sărit să mă prindă.
Mă ţinea strâns la piept. Atunci am văzut zgârieturile de pe braţe şi cămaşa albă plină de sânge.
Mi-am ridicat privirea pentru a-i privii mai bine trasturile. Erau perfecte!
Iar el se uită la mine...
Acei ochii superbi, zâmbet perfect, părul ciufulit prin care treceau razele lunii...
Scuze, am început să aberez.
-Hei, nu e nicio problema. Îţi stralucisc ochii, iar faţă ţi se lumineaza când vorbeşti despre el. Îl iubeşti?
-Mai mult decât propia-mi viaţă.
-Şi atunci, de ce l-ai părăsit?
-Am aflat ceva ?
-Ce?
-Ştii că nu îmi place să vorbesc depre asta.
-Ştiu.
-Stai puţin.
Am stat să îmi pun oridine în gânduri, am luat din nou aer în piept şi am continuat.
-Eram fericiţi împreună. Ştiam ce e el cu adevărat şi nu mă speria gândul. Până când, într-o zi a apărut un alt înger. Simţeam că e diferit. Încerca să mă vrajeasca , să mă omoare. Când a aprut el eu eram aproape inconştienţă. Dar am reuşit să aud mică lor conversaţie.
M-am oprit.. Nu mai puteam vorbi. Un nod mi se pusese în gât. Lacrimile îmi inceţoşau privirea. Le-am dat drumul iar ele păreau foarte fierbinţi în comparaţie cu pilea mea rece.
-Vorbeau despre ceva întâmplat cu mult timp în urmă. Despre un blestem aruncat asupra lui. Îngerul spunea că blestemul va fi rupt odată ce eu voi muri. Îmi era greu să înţeleg, iar el, căzând în genunchi lângă mine şi cuprizandu-mi talia în braţe începuse să plângă. Erau lacrimi amare pe care le simţeam în adâncul sufletului.
-Ai putea fi ceva mai explicită, supuse Alex încercând să mai destindă atmosfera.
-El era blocat pe pamânt, fără dreptul de a intra în Biserica. Doar din cauza mea. Era îngerul meu păzitor, iar în noaptea când am intrat în pădure şi a văzut că sunt atacată de lupi a fugit din Rai pentru a mă salva.
A încălcat multe reguli. Fiindcă şi-a arătat faţă nu a mai avut dreptul de a se întoarce o perioada,dar s-a îndrăgostit de mine... şi eu de el.
-Şi totuşi de ce ai plecat?
-Hai să vorbim despre asta altădată! Nu mă simt în stare să povestesc.
-Am inteles! Dute la culcare!
-Dar...
-Nici să nu te gândeşti.Lângă pătură ta am pus ultimele fructe. Sper să îţi ajungă .
-Dar..
-Nu mai auuuud... Dute! Acum eu comand...
-Am înţeles.
Am reuşit să zâmbesc şi să mă duc în scorbura mare în care mă ascundeam de mai multe zile.
