O fantasmă, un vis, nimic mai mult. Aşa erai, doar erai. Natura care mă înconjura îmi descria fiecare sentiment, fiecare gând, devenind o oglindă a minţii mele. Numai tu mai lipseai. O distragere de la realitate, un lucru care nu îl voia nimeni. Mâinele reci, palmele transpirate, un sentiment de silă şi bucurie. "Hai să ne pierdem în abis" ai zis, că o să mă laşi acolo singur, neştiutor, nu ai zis. Şi ştiam că-i o prostie, dar nu ştiu ce credeam că ştiu. Odihna e o prostie, te face slab, cel puţin asta ai insinuat prin acest fapt.Închis, exilat de tot ce e bun. E timpul să o iau de la capăt, să mă trezesc, să-mi scot capul din apă rece din chiuvetă.
Focul vindecă, ucide. Vântul nu îl stinge, doar amplifică. Tu nu eşti focul. Tremur. Mă sting. Aştept să mă aprind din nou. Să renasc, să uit.
S-a făcut intunerc. Pot să ies din casă. Plouă. Mai tare decât crezi tu. Zece bălţi, zece blesteme pe cei care nu ştiau cum să asfalteze un drum calumea. Nimeni în jurul meu, uşor de imaginat. Am intrat în magazin să-mi iau o cafea. Zăresc o persoană necunoscută, cu ochi mari, albasti, suavi. Nu am încercat să fac contact vizual, dar s-a întâmplat. Reacţie instantă, privirea în partea opusă, nimic special. Dau banii, îmi pun glugă, ies şi respir. Ghinionul, de partea mea, iese şi ea. A zis ceva. Ce? Nu ştiu, nu contează. Mă întorc spre ea. Nu vedeam mare lucru, doar ochii ei sub acea glugă. Momentul acela a fost când s-au activat manierele mele şi am zis „Hă?". Tuna cât se poate de tare, şi că să fie şi mai bun momentul, mi s-au înfundat urchile. Aşa că am mers lângă ea şi a zis „Ţi-ai uitat cafeaua". Mi-a întins cafeaua la cutie, moment distins în care ne-am atins mâinile, din greşeală desigur. Fermecat cum eram în momentul ăla nu puteam să scot un sunet. Un simplu „Mersi" şi am plecat. Ştiam ce o să se întâmple. Cum istoria se repetă, speram că trecutul meu să nu. Dar nu am plecat. Am stat, ca un neandertal care a descoperit focul, şi mă uităm la ea. Nimic mai mult. Şi ea la fel. Asta era partea ciudată. După ce m-am trezit din transa am pus întrebarea care o regret „Vrei să ne plimbăm ?". Nu a zis nimic. Perfect. Destinaţie, oriunde, dar nu acasă. Îmi cade pământul de sub picioare. M-a luat braţ. Şi am mers. Nu am vorbit. Nu ne-am uitat unul la celelalt. Până când am ajuns într-o zona acoperită. Şi ghici ce a urmat? Exact. Tot.
