DECONGELARE

PROLOG

                 Destul de mulţi oameni, secole la rând au încercat să deprindă noi cunoştinţe despre ştiinţele studiate şi azi în abundenţă. Mai nimeni nu s-a preocupat să citească lecţii de viaţă, legendele lumii, acele lucrări mărunte care adaugă picuri de strălucire iadului în care am putea trăi lipsindu-ne de ele.

            O altă categorie de „oameni” suntem noi, mesagerii, care încercăm pe cât posibil să selectăm şi să redăm cititorilor elemente reprezentative, care să sublinieze latura umană, chiar şi atunci când aceasta apare doar prin simplul fapt că ne numim oameni.

            Mda... Introducere plictisitoare, care abureşte ochii privitorilor. Totuşi, poate nimic nu este în zadar şi fiecare cuvânt are un scop care se lasă sau nu să fie descoperit, căci prea suntem obişnuiţi să criticăm după copertă şi acesta este motivul suprem care ne îndepărteză de la a-nvăţa ceva. Ţine minte! Totul ascunde în profunditatea sa o lecţie: bună sau rea, menită exlusiv să te înveţe ceva. Este precum un profesor nerăbdator să-ţi predea.       

            Eu scriu pictând pe nori, ori astup geamurile de sticlă groasă, în textura cărora s-au imprimat trecerea timpului, amprentele generaţiilor, fragmente de praf şi bucăţele de piele dezlipite din suflete, cu aburi reci, cu care desenez o poveste; o lecţie de viaţă.

            Dacă eşti capabil să-mi vizualizezi filmul care redă ilustraţii exacte, momente colorante-n alb şi negru, atunci poţi fi mândru, să te simţi ca un zburător, căci nimeni nu înţelege îngerii nopţii.

            Mai toate zilele sunt la fel, ori mai bine zis nopţile. Urc pe blocuri înalte, simt cimentul rece, abraziv, sub tălpile aproape moarte. Mă apropii de marginea care face legătura dintre stratul de beton şi prăpastia de aproximativ o sută de metri. Inima bate sacadat, la fiecare pas, asemenea unui ceasornic precis din buzunarul unui expeditor. Nu că aş avea inimă... e metaforic. Încerc să-mi fac curaj să sar şi îmi este frică... Nu mă tem de moarte, căci o cunosc prea bine; am întâlnit-o de două ori într-o singură viaţă (nu e rea, chiar permisivă aş putea spune), ci mă tem să nu rup conexiunea care încă mă mai ţine prinsă de acest Pământ. E prea frumos şi nu-mi permit să ratez nicio ploaie caldă, vreun sărut al îndrăgostiţilor sub clar de lună, ori reflexia vibrană a crepuscului: moment de energie şi euforie maximă, care mă inundă, chiar şi aşa, în starea mea intermediară.

            Toate pot avea sfârşit, important este să crezi că va fi fericit; să nu-ţi pese de nimeni şi de nimic.

            Alunec şi cad. Vuiet puternic care îmi deranjează auzul, aerul poluat care îmi stinge mirosul parfumului de vanilie, ylang-ylang şi frezie şi gravitaţia care-mi joacă feste, din ce în ce mai des.   Evrika!  Simt lovitura puternică,distrugătoare, care mă izbeşte de pereţii invizibili. Aripi nenorocite! Uneori chiar mă doare, dacă asta e posibil.

Se deschide o paletă de tonuri de griuri închise, care se sfârşesc cu un negru profund. Sunt bucuroasă că nu-s prea colorată, nu ca am avut de ales.

            Seara asta e diferită... De obicei merg pe străzi părăsite, calc pe cioburi, simt miros de desnădejde care îmi înţeapă plămânii, iar părăsirea constantă aduce un aer rece. Poate e adevărat că ce-i frumos, repede trece. Dar poţi avea dorinţa de a-l păstra. Nimic neobişnuit, în nopţile obişnuite! Siluete conturate la ferestre mai trezesc sentimentul de viaţă, în rest, mult fum, stradă goală, lumini stinse şi o eternitate de petrecut printre pavajele scoase... un puzzle descompletat.

            Fiindcă mereu am ales să merg pe jos, acum voi zbura. Poate distanţa mişcă ceva. Mă aşez pe o bucată din ionosferă, căci pe acolo trec undele radio şi îmi place sa ascult muzică, n-am alt motiv sinceră să fiu, şi privesc.

            Când lumea părea îngheţată este brusc cutremurată de un zgomot asurzitor. Uşă trântindu-se; un bărbat furios o izbeşte de perete, şi-n urma-i o femeie cade, prăbuşindu-se pe scările înguste. O prind, dar se loveşte la cap. Măcar sunt aici şi îi spun „Bun venit!”. Ea zâmbeşte tăcut. În urmă, soţul cade îngenuncheat, cerându-şi scuze, implorându-l pe Dumezeu, apoi zeii. La ce bun sunt ele acum? Ea a plecat, dar cu toate cele întâmplate l-a iertat.

            Undeva, la aproximativ două străzi distanţă, un coş colector răspândeşte mizerie... Erau copiii, da... „sufletele pure” de care nimeni nu se teme. Ei îl murdăresc pe un bărbat bătrân foarte, fără casă, care a luptat în războaie să le apere ţara. Îl îmbracă-n deşeuri şi râd de el. Când poliţia vine, bătrânul este arestat. El spune „Adio!”, iar eu „Bun venit!”. E fericit, căci e îmbrăcat în alb şi e foarte curat.

            Trei ore mai târziu în noapte, o fetiţă plânge lângă o fereastră spartă. Ea nu are pe nimeni, dar toţi o judecă căci fură ca să aibe ce mânca. Ei râd de ea. Eu o cuprind în braţe, iar ea îşi vede părinţii, fuge şi îi prinde de mână. Ea zâmbeşte, şterge o lacrimă inconsistentă chimic şi mulţumeşte, căci s-au regăsit.

            Să fiu azi doar călăuza sufletelor pure? Am în minte surâsul fiecăruia... Apoi micuţa copilă se întoarce şi-mi şopteşte la ureche: „Să ai grijă de tine şi de ochii tăi, căci verdele îmbătat în cercuri concentrice negre, m-au făcut să te urmez”. Simt că vreau să plâng. A ridicat capul şi a zis: „ Să nu mai plângi niciodată, căci roşul nu s-ar asorta”.

            Este lumea doar un joc? Este viaţa o lecţie în propria existenţă? Şi ce am învăţa? Toate vin şi pleacă, important este timpul. Doar noi alegem cât să rămână. Semnează biletul dus-întors cu peniţă de aur şi şterge data de fiecare dată când mai înveţi ceva. Povestea nu e poveste dacă n-ar avea tâlc şi sigur fiecare dintre noi îşi ascunde secretele, trăirile, viaţa şi moartea.

            Eu am întâlnit pe cineva şi i-am povestit despre mine. Eu ca om. I-am dat un carneţel şi a promis că o să spună mai multor oameni. Adică până găsesc ceva cu care să scriu pe aici... Până atunci vă las să ascultaţi prima parte a poveşii. Când o să fac rost de cele necesre, vă povestesc mai multe de aici, din lumea asta. Acum ea a PROMIS şi ştiu că o să-şi ţină promisiunea. Am plecat. Am o întâlnire în zori (-E-).   Shhh!