Ce-ar fi dacă m-aș ascunde
În umbra zâmbetului tău
Ca lumina ce se ascunde
În azur.
Ce-ar fi dacă pașii mei
Ar fi lacrimile tale
Și le-aș strivi
Sub greutatea nepăsării mele.
Ce-ar fi dacă ochii tăi
Ar absorbi tainele posterității
Și le-ar înnobila pe toate
Cu vanitatea ta.
Ce-ar fi dacă m-aș naște
Gând în mintea ta
Și aș muri vis
În inima ta.
Ce-ar fi dacă sărutările noastre
S-ar dilata pe lira lui Orfeu,
Devenind cântecul dulce
Ascultat de toți zeii.
Ce-ar fi dacă am da
Și altora din amintirile noastre
La fel cum Prometeu a oferit
Oamenilor focul.
Ce-ar fi dacă ne-am apoteoza
Sentimentul evanescent ce ne împovărează
Și am uni ziua cu noaptea
Într-o sărutare genuină.
Ce-ar fi dacă am sparge
Oglinda tinereții noastre trecătoare,
Iar sufletele noastre
S-ar reflecta în crepuscul.
Ce-ar fi dacă ți-aș simți
Răsuflarea cu fiecare cuvânt scris
Și nu aș mai trăi
În iluzia ideilor,dându-ți false aripi.
Versurile mele maniabile au doar sfârșit la fel cum si o zi normală începe cu noaptea,așteptând zorii dimineții. Cititorul să-și imagineze că lumea noastră este un atom pe care îl ținem în palme,iar visul,realitatea nemărginită,este o moleculă. De ce o moleculă? Pentru că moleculele se pot diviza la infinit. Omul este o fuzine dintre o moleculă(spiritul) și un atom(materia). Dar molecula s-a concretizat în suflet ce se naște continuu,se divide la înfinit în vise. Deci...
Ce-ar fi dacă...?
