Dragostea întotdeauna învinge

Prezumţii - 2

*

Sean nici nu a avut curtoazia de a-i oferi patul în locul canapelei ponosite din sufragerie. Sau, mai exact, spaţiul care dorea să fie o sufragerie.

Apartamentul său era teribil de mic. Era genul acela de studio, doar cu un singur dormitor – aşadar era de înţeles că el nu a condus-o către o cameră a oaspeţilor sau ceva de genul. Dar ar fi putut să îi ofere patul său, cel puţin.

Numai că nu a făcut-o, iar ăsta era motivul pentru care ea s-a trezit mai obosită decât se culcase.

I-a luat ceva timp să găsească bileţelul lipit aiurea pe frigider: Muncă. Mă întorc târziu. Găseşte-ţi singură drumul spre casă.

— Ei bine! a zis în apartamentul gol. Cel puţin ştie să scrie.

Apoi s-a strâmbat, lăsând biletul făcut mingie pe podea. Câtă nesimţire din partea sa să o lase singură în apartamentul său.

Aruncându-se înapoi pe canapea, şi-a căutat telefonul, înainte să îşi amintească de bateria moartă. A contemplat situaţia câteva minute, decizându-se că Sean putea să îşi permită un apel către fratele său. Acesta îi datora cel puţin asta, pentru că o lăsase singură.

A ezitat când a dat peste telefonul fix. Era... mizerabil.

— Oh, ce contează, a mormăit, cel puţin are un telefon.

Spre surpriza ei, Oliver a răspuns după ce telefonul a sunat de cinci ori.

— Ce, mă suni ca să îmi faci morală din nou? a spus în locul unui salut, acel tărăgănat leneş, arogant ajungându-i la urechi.

Dintr-un motiv necunoscut, tonul lui a iritat-o. Suna de parcă nu se simţea deloc vinovat pentru că a lăsat-o singură pe marginea drumului în mijlocul nopţii. Iar afirmaţia cu care începuse suna de parcă ea nu fusese prima fată pe care o părăsise – da, în final ajunsese să admită că o părăsise – şi o lăsase abandonată.

— Oliver, a spus, sunt Vivian.

O linişte s-a auzit de la capătul celălalt, iar apoi l-a auzit pe Oliver dregându-şi glasul.

— Da? Ce cauţi în apartamentul fratelui meu?

— Ei bine, a răspuns cu cea mai dulce voce a sa, asta nu este treaba ta, nu-i aşa? Eu nu reacţionez deloc bine când sunt abandonată pe marginea autostrăzii în mijlocul nopţi, a spus, făcând o mică pauză deliberată înainte să continue. Dar, bănuiesc că trebuie să îţi mulţumesc. Nu aş fi avut ocazia să îl întâlnesc pe Sean altfel... a terminat, lăsându-l să presupună ce dorea.

— Dragoste, a zis Oliver din senin, rapid. Vivian, dragoste. Ascultă, ştiu că am făcut o greşeală azi noapte, okay? Îmi pare rău că te-am lăsat aşa. Dar de acea l-am trimis pe fratele meu să te ia, vezi? El ar fi trebuit să te aducă înapoi la apartamentul meu în loc să te ducă la al lui... va trebui să port o discuţie cu el despre datul său la fata mea.

Vivian a zâmbit.

— Fata ta? a întrebat sceptică, mai mult pentru el.

— Viv, dragoste, a continuat Oliver plin de vrăjeală. Îmi pare rău pentru noaptea trecută. Cred că am fost nebun să stric cel mai bun lucru care mi s-a întâmplat vreodată. Mă ierţi? Promit că o să mă revanşez.

Ultima frază a rostit-o cu vocea sa răguşită, trimiţând un fior pe şira spinării ei. El era foarte atrăgător când vorbea în acel mod.

— Nu cred, Oliver, a zis impasibilă.

— Oferă-mi o şansă să mă revanşez, a insistat Oliver.

Trebuia să admită că era perseverent. Când îşi dorea ceva, se folosea de fiecare avantaj pe care îl deţinea.

— Stai acolo, voi veni în zece minute să te iau.

— Ei bine, a spus Vivian lent, de parcă se gândea la propunerea lui, dacă o pui aşa...

— Aşteaptă-mă dragoste, a zis Oliver închizând, dar nu înainte ca ea să audă zgomotul cheilor zdrăngănind.

A pus telefonul în furcă şi a râs.

Şi când se gândea că Sean a zis că ea era doar o piţipoancă ce trecuse de data expirării sale. Oliver practic o implorase să se întoarcă! Iar asta demonstra cât de puţine ştia Sean.

Desigur, asta era de aşteptat – băiatul nici nu ajunsese la facultate.